Aluzia care duce la ghilotină

„La Roma, spun istoricii, cînd cuvintele au devenit crime de stat, n-a mai fost decît un pas pînă la transformarea în crime a simplelor priviri, a tristeţii, a compasiunii, a suspinelor, a tăcerii însăşi (…).
«Oricine provoca bănuiala tiranului.
Un cetăţean avea popularitate; era rivalul prinţului, care putea provoca un război civil. Suspect!
Dimpotrivă, fugea de popularitate şi ţinea să rămînă la gura sobei sale; această viaţă retrasă făcea să fie remarcat, îi da consideraţie. Suspect.
Erai sărac, cum de nu! împărate invicibil! trebuie supravegheat îndeaproape acest om. Nu e nimeni mai cutezător decît cel care n-are nimic. Suspect.
Erai bogat; se contura pericolul iminent ca poporul să fie corupt prin dărnicia ta. Suspect.
Erai sumbru, melancolic sau delăsător.
Asta însemna că-i te mîhneşte faptul că treburile publice mergeau bine. Suspect.
Dimpotrivă, dacă un cetăţean petrecea, însemna că o face de bucurie că împăratul a avut un atac de gută care, din fericire, n-a fost mare lucru; trebuia să-l faci să simtă că majestatea sa era în putere. Suspect.
Era el virtuos şi auster în moravuri? Un nou Brutus, care , prin paloarea şi peruca de , că blamează curtarea amabilă şi bine frizată. Suspect.

Era acest cetăţean un filosof, un orator sau un poet? Se înţelegea că are un mai mare renume decît cei care guvernează! Se putea admite că i se dă mai multă atenţie autorului de la mansardă decît împăratului de la loja zăbrelită? Suspect.”

Lesne de observat că autorul acestor rînduri face aluzie, plecînd de la parodierea lui Tacitus, atmosfera de suspiciune generală şi bolnăvicioasă, dintr-o Dictatură de tip stalinist, identificîndu-l pe Conducător cu Nero.
Numai că textul n-a apărut într-o revistă de literatură din Rusia lui Stalin, iar autorul nu e un scriitor sovietic decis să folosească aluzia la Nero pentru a lăsa de înţeles că-i vorba de Stalin.

Denunţarea suspiciunii bolnăvicioase a fost făcută în ziarul Le Vieux Cordelier, numărul 3, 17 decembrie 1793, de către nimeni altul decît Camille Desmoulins, una dintre figurile centrale ale Revoluţiei franceze.

Cariera sa spectaculoasă debutează printr-un moment tipic vremurilor ieşite din ţîţîni.
În dimineaţa zilei de 12 iulie 1789, în Paris se răspîndeşte vestea că Ludovic al XVI-lea, aflat la Versailles, l-a demis pe Jacques Necker, premierul reformelor, ordonîndu-i să plece în secret din Franţa.
Consternarea devine generală. În semn de doliu, poporul parizian ordonă anularea tuturor spectacolelor, suspendarea jocurilor şi amuzamentelor publice.
Atmosfera din faţa Palais-Royal, unde s-a strîns o mulţime uriaşă, trădează descumpănirea. Circulă zvonuri dintre cele mai sinistre despre represiunea care li se pregăteşte parizienilor, acum că Necker, văzut ca un protector al poporului, a fost înlăturat.

Pagini: 1 2