Vîntul se stîrni pe la unu noaptea. Puţină lume se aştepta la această bruscă posomorîre a vremii, deşi seara, într-un fel, o prevestise: soarele asfinţise într-o masă de nori vineţi, ameninţători; în aer se simţea o încordare electrică, biciuind nervii. Nu ploua sau dacă mai cădeau stropi mari, vîntul năprasnic îi spulbera peste străzile şi parcurile pustii ale Marelui Oraş. Sub presiunea vîntului, totul în jur, pînă departe, vuia adînc. Parcă întreg Marele Oraş era o uriaşă odaie prin ale cărei ferestre larg deschise trăgea curentul, făcînd să trosnească mobilele, să se trîntească uşile.
Cele trei cabine telefonice, fără receptoare, smulse de vreo două luni, şi arătînd ca un operat cu firele desprinse din copci, vibrau puternic. Scîrţîind, uşiţa unuia se bălăngănea prosteşte, lovindu-se întruna de sticla peretelui. Neonul din dreptul aleii se stingea şi se aprindea aiurea, ca o pleoapă inflamată. Verdele unui castan explodează în lumina rece a altui neon. Arar, trece cîte-o maşină, împinsă să dispară de o grabă nejustificată. Lucesc în noapte, dinspre Piaţă, două faruri. O maşină care vine? O maşină care stă pe loc? Domoale, luminile o fac la dreapta.
Miliţă Istrate din Ferentari nu ştie cum a ajuns aici, în celălalt capăt al Marelui Oraş. E beat mort şi nu vede în juru-i decît o culoare asudată. Cracul pantalonului îi e sfîşiat, de i se vede pielea. E plin de noroi din cap pînă în picioare şi fără un pantof. Se plimbă de colo pînă colo, de pe un trotuar pe altul, bombănind supărat. Pretinde că l-a lovit o maşină căreia a uitat să-i ia numărul. Mai pretinde că acum caută o maşină cu care să ajungă acasă. Dar, deşi maxi-taxiul zumzăie vesel lîngă el, nu face nimic ca să se urce. S-a apropiat doar de fereastră, a privit înăuntru şi, apoi, dînd din mînă a lehamite, s-a depărtat.
Dinspre Ploieşti vîntul aduce, ca pe nişte frunze, frînturile unei melodii populare.
Lasă un răspuns