Bogăţia care se arată

Orice ghid despre Veneţia ţine să precizeze chiar din start că faţadele Palatelor aşezate de o parte şi de alta a Canale Grande diferă spectaculos de partea dinspre uscat.
„Totul e lux şi lumină, eleganţă şi frumuseţe“ – declară Charles Diehl în eseul său despre Veneţia despre partea vizibilă de pe Canal.

Partea care nu se vede e banală, dacă nu chiar mizeră.
Canale Grande e un fel de Calea Victoriei a Veneţiei. Sau, mă rog! pentru a rămîne în lumea de dincolo de Tisa, un Champs Elysée al Veneţiei.

Azi, pe Canale Grande trec taxi-boaturi şi vaporetto ale ACTAV, un soi de RATB al Veneţiei.
Pe vremuri însă, între secolele XII şi XV, Canale Grande era artera pe care circulau bărcile lumii bune.
Şi celor care treceau pe Canalul Grande într-o promenadă suis-generis fiecare proprietar ţinea să le ofere un Palat cît mai dihai.

Ca şi la Florenţa, ca şi la San Giminiano, ca să mă refer doar la ultimele oraşele-stat ale Italiei văzute de mine, locuinţa e mai mult expresia nevoii de a te da mare decît expresia nevoii de a avea un acoperiş asupra capului.
Mărimea, bibilurile exterioare, grosimea zidurilor sînt tot atîtea elemente menite a transmite celor din jur vestea că proprietarul s-a ajuns.
Casa devine astfel, alături de îmbrăcăminte, instrumentul de exteriorizare a bogăţiei.
Ce folos că ai bani dacă lumea din jur nu ştie că ai.

Găsim astfel explicaţia unei realităţi dub tranziţia românească:
Îmbogăţiţii peste noapte s-au grăbit să-şi comande vile, ba chiar şi palate. Împreună cu maşinile şi yahturile de lux, casele cît mai mari, cît mai impunătoare, cît mai pompoase sînt pentru îmbogăţiţii tranziţiei mijlocul prin care arată celor din jur că ei s-au ajuns.

Există, totuşi, o diferenţă, şi încă una majoră, faţă de bogaţii Florenţei şi ai Veneţiei.
Cu deosebire la Florenţa, bogăţia se comunică mai ales prin frumuseţea artistică a edificiului.
La îmbogăţiţii tranziţiei băştinaşe, această grijă lipseşte.
De aici spectacolul căsoaielor pe cît de mari, pe atît de prost gust.