cristoiublog.ro
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Alte texte

1 2 3 52

Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan

21. Cînd vor fi dezvăluite secretele Revoluţiei, unii vor muri, alţii vor fugi.

Voican, care era mîna dreaptă a lui Roman, s-a ocupat şi de Securitate. Da. Prin ianuarie 1990, deşi se spunea că noi sîntem descoperiţi la servicii secrete, el susţine că, totuşi, datorită lui a rămas SIE (Serviciul de Informaţii Externe). Acela era cel mai important. Pe plan intern, poţi să desfiinţezi de o mie de ori un serviciu secret, dar cel mai greu e pe plan extern. Unde sînt oameni infiltraţi, aşa-numitele cîrtiţe, cărora, dacă li se strică sistemul, se reface mai apoi doar în cîteva decenii. Deci, susţine el, sistemul SIE a rămas datorită lui. Dar, să ştii, că nici Voican nu spune nimic. De altfel, discuţiile cu ei sînt inutile. Nu spun totul pînă la capăt. De exemplu, noi l-am contactat pe Caraman pe mii de căi – nu vrea să vorbească. Unii nu vor să vorbească, iar alţii, chiar dacă vorbesc, spun altceva decît trebuie. Ei toţi sînt legaţi. Şi cu Petre Roman – nu pot discuta. Susţine caracterul spontan al Revoluţiei. De aici încolo putem discuta. Dar cum ajung la acest subiect – stai puţin că nu putea fi chiar aşa de spontan – nu mai înţeleg nimic. Citește mai mult

Au furat treapta de la scara tramvaiului

Cum se deschid uşile

Uşile se deschid la întîmplare, după cum îi e fiecăruia norocul. La o staţie funcţionează prima. Scîrţîind bătrîneşte sau, mai degrabă, scheunînd ca un căţel pe care-l doare lăbuţa. Întreg vagonul dă fuga spre partea din faţă. E sigur că uşa din faţă e cea care se va deschide. La următoarea staţie însă, o surpriză: uşa din faţă e blocată; se deschide doar cea de la mijloc. Disperaţi, călătorii se întorc în pas alergător la mijlocul tramvaiului. Trec vreo cîteva staţii. Mersul uşilor pare să fi intrat în normal. Deşi se deschide numai una, nesiguranța, atît de dăunătoare firii, a dispărut. E vorba de una şi aceeaşi uşă: cea din mijloc. La gară însă, totul se prăbuşeşte: uşa din mijloc nu se mai deschide! Exasperaţi, călătorii se năpustesc s-o rupă. Cîţiva s-au întins la sistemul electric de deasupra, orbecăind cu degetele printre sîrme şi sîrmuliţe. Alţi dau cu pumnii. Furioşi, deopotrivă, pe uşă, pe vatman, pe transportul în comun în special şi pe Istoria umanităţii, în general. Zgîlţîită, lovită, trasă încolo şi încoace, uşa se deschide puţin, cu prudenţă parcă, gata să se închidă la loc. Un picior energic o obligă însă să cedeze: în sfîrşit s-a deschis. Citește mai mult

Cum se făceau pe vremuri demascările

Articolul Mai multă vigilenţă în munca de popularizare a ştiinţei semnat în Scînteia din 31 mai 1952 de dr. C. Marcu, director adjunct al Institutului de Fiziologie al Academiei R.P.R., o demască pe dr. Amelia Bernea pentru articolul Celula, cărămida corpurilor vii, apărut în nr. 36, luna mai, 1952, al revistei Ştiinţă şi tehnică pentru tineret. Argumentele, limbajul, etichetările sînt caracteristice demascării în planul creaţiei literar-artistice şi al ştiinţei, atît în şedinţe, cît şi în presă. Autorul debutează prin a plasa dezbaterile şi controversele ştiinţifice în planul primejdios al luptei ideologice dintre socialism şi imperialism: „O luptă îndîrjită şi neîmpăcată se desfăşoară între materialism şi idealism, în biologie ca şi în alte ştiinţe. Azi, ca şi în trecut, concepţiile idealiste în biologie ca şi în trecut, concepţii idealiste în biologie încearcă să dea o motivare aşa-zis «ştiinţifică» misticismului şi obscurantismului, să predice resemnarea, supunerea în faţa «soartei» – în scopul apărării intereselor claselor exploatatoare. Concepţiile idealiste în biologie – de pildă, concepţiile lui Virchow, Mendel, Weissman şi Morgan – sunt folosite de imperialismul americano-englez şi de filosofii şi biologii vînduţi acestuia pentru susţinerea din punct de vedere ideologic a planurilor criminale de înrobire a lumii întregi pentru justificarea mîrşavelor teorii rasiste, a exploatării şi războaielor de cotropire”. Citește mai mult

Prin Cuba lui Fidel Castro: Afacerea Ochoa

1. Arestarea unui general erou

În regimurile comuniste, marile evenimente din adîncuri răzbat la suprafaţă doar ca fapte de presă mărunte, cînd nu răzbat deloc. 14 iunie 1989. Granma, Oficiosul Partidului Comunist Cubanez, tipăreşte pe pagina întîi de jos, în chenar, ştirea venită de la Ministerul Forţelor Armate Revoluţionare (MINFAR), potrivit căreia generalul de divizie Arnoldo Ochoa Sanchez „a fost arestat şi e anchetat pentru comiterea unor fapte grave de corupţie şi deturnarea necinstită a unor resurse economice”. Pentru membrii nomenclaturii, dar şi pentru cubanezii simpli, ştirea are toate datele unei explozii nucleare. Generalul Arnoldo Ochoa nu e un intelectual disident, nici măcar un anonim. E o vedetă a Cubei lui Fidel Castro. Născut în 1941, într-o familie de fermieri, Ochoa devine membru al M26, organizaţia revoluţionară fondată şi condusă de Fidel Castro. În 1958 se alătură Armatei Rebele din Sierra Maestra, în coloana condusă de Camilo Cienfuego. Sub conducerea acestui querillos legendar, participă la bătălia decisivă de la Santa Clara. În 17 aprilie 196, după victoria Castrismului, se remarcă în Bătălia de la Playa Giron. Absolvent al Academiei Militare Frunze, de la Moscova, Arnoldo Ochoa e unul dintre cei trimişi de Fidel Castro să sprijine şi chiar să organizeze mişcări de gherilă în lume, sub semnul credinţei în misiunea revoluţionară a Cubei. Citește mai mult

Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan

20. Mineriadele au fost evenimentele pe care eu, ca jurnalist, le-am urmărit de la un capăt la altul

Văzîndu-l pe Brucan la Revoluţie, m-am întrebat dacă n-au fost prea mulţi evrei în decembrie 1989. Foarte mulţi au şi fost instalaţi după aceea în funcţii. Da, este explicabil. Să nu uităm că Ceauşescu a dus o politică, chiar dacă nu pe faţă, antisemită. În perioada Gheorghiu-Dej, în posturile cheie erau mulţi evrei. Ceauşescu i-a înlăturat din diferite posturi. Revoluţia a fost considerată şi ca un triumf al lor. În perioada kominternistă au fost foarte mulţi evrei şefi. Faptul că au făcut parte din komintern sau chiar din conducerea unor partide comuniste nu înseamnă că evreii au adus comunismul. Totuşi Stalin şi Gheorghiu-Dej nu au fost evrei. Unul georgian şi altul român, moldovean. Dar nu uitaţi de bătălia dintre Ana Pauker şi Dej pentru supremaţia în partidul comunist. Da, în interiorul, în sînul mişcării comuniste internaţionale erau foarte mulţi evrei. E explicabil. Foarte mulţi evrei erau intelectuali. Pe de o parte, cominternismul era un comunism fără frontiere, adică un comunism care nega naţionalul. Citește mai mult

Dialog între grăjdarul Hălășag și copii săi: „– Cine ne-a învăţat să facem colectiv? – Tovarăşul Stalin!”

Cultul personalității lui Stalin se manifestă în presă prin reportaje din realitate care ambiționează să înfățișeze prezența Marelui Învățător în viața cotidiană, de regulă, banală. Un amplu reportaj publicat în Scînteia din 6 mai 1952 se intitulează Fruntaș în gospodăria colectivă. Eroul, prin nimic deosebit de pesonajul pozitiv al literaturii, e Neculai Hălășag, colectivist din comuna Drăgușeni, regiunea Bârlad. Neculai Hălășag e grăjdar la GAC. Fiind printre primii care au făcut cerere de înscriere în colectiv, ziarul îl prezintă cu o viață schimbată din temelii. Pe vremuri era dijmaș la chiaburul Ion Ghețeu. Reportajul insistă pe deosebirea spectaculoasă dintre trecut și prezent: „După ce trudea în silă o vară întreagă, la dijmuirea recoltei chiaburul lua două părți, iar dijmașul Hălășag o parte. Nici mălai s-ajungă de mămăligă pînă la mijlocul iernii nu izbutea s-adune. De cînd a intrat în gospodăria colectivă, nu mai este cel din trecut. Fața i s-a luminat de bucuria vieții noi, îmbelșugate.” Ca orice personaj pozitiv din anii 1947-1953, Neculai Hălășag face din noua sa viață un temei de propagandă și agitație: Citește mai mult

Misteriosul tovarăş Raul Castro

6. Stăpînul Cubei a fost cuplul Fidel-Raul

Se spune că Fidel Castro a fost Stăpînul Cubei. Nimic mai exagerat. Stăpînul Cubei a fost cuplul Fidel-Raul. Între cei doi a existat, încă din anii de gherilă, o diviziune, o distribuire de roluri. Fidel Castro a fost Personalitatea mediatică spectaculoasă. Imprevizibil, nebun, tumultos, avansînd idei îndrăzneţe, începînd cu entuziasm o acţiune pentru a o lăsa baltă, cu acelaşi entuziasm. Raul Castro a fost şi este un personaj din umbră, refuzînd teatrul mediatic, strîngînd oameni în jurul său şi organizîndu-i minuţios. Din destinul celor doi, istoricii trag şi o altă concluzie: Fratele mai mic a fost un fel de joker al lui Fidel, stînd în umbră pentru a fi folosit fie ca rezervă strategică, fie ca executant pentru treburi de care Fidel trebuia să se ţină deoparte. Raul Castro e cel care, în vara lui 1960, întreprinde, ca Ministru FAR, un lung şi discret voiaj în URSS şi în Cehoslovacia, pentru a obţine arme grele (tancuri, piese de artilerie, avioane Mig) şi uşoare, destinate miliţiilor populare. Citește mai mult

Streaptease în compartiment

Coadă la Ci-co

Coadă imensă, uşor dezordonată, la Ci-co. Aşezat turceşte lîngă peretele cofetăriei, un lungan spălăcit vinde sticle din navetele tîrîte pînă aici, cu cîrligul, de o tînără buboasă şi sfrijită. Lumea, cu mic, cu mare, cu sacoşe, pungi de plastic, sticle de lapte şi sticle de bere, se înghesuie în jurul lui. Cei mai mulţi iau sticlele cu totul, întinzînd blonziului sacoşele cu gurile larg deschise. Ultima sticlă e comandată totodeauna, desfăcută pentru ca titularul s-o deşerte în el dînd capul pe spate şi ţinînd picioarele răscrăcărate. Desfăcătorul, pe care tînărul vînzător îl mînuie cu dexteritate, e magnetizat, ca să nu cadă monedele pe jos. Alţii, copiii îndeosebi, toarnă Ci-co din sticlele cofetăriei în recipientele aduse de acasă: sticle de lapte şi de bere, ibrice, căldări. Citește mai mult

Un tramvai a atins uşor remorca unui camion cu varză

Cărucior cu invalid

Pe Calea Rahovei, în dreptul Simigeriei, un băietan împinge un cărucior pe roţi de cauciuc uriaşe şi tăcute, în care se agită, entuziasmat fără motiv, un invalid în cîrje. Pe placa de lemn a căruciorului, la picioarele invalidului, stă turceşte un copil care vrea să-şi scoată un dinte cu mîna. *

Circulaţie blocată

În aşteptarea tramvaiului care nu mai vine mulţimea a căpătat un vizibil aer hăituit. Grupuri-grupuri se mişcă de pe trotuar pe refugiu şi invers. Cîţiva privesc în depărtare, cu gîturile întinse. Nu se vede nici un vagon. Acolo, departe, la intersecţie, stopurile se schimbă întruna prosteşte, fără nici o legătură cu cei de aici, care aşteaptă de vreo oră. Soseşte un tramvai burduşit chiar de la capăt. Nu merge mai departe, spre Centru. Varsă şi el o nouă mulţime. Trece un ins trăgînd după el, ca pe o rişcă, un căruţ încărcat cu lemne lungi. Grinzi furate de la o demolare, probabil. Citește mai mult

Recitarea de tip nou a unei poezii

Creațiile literar-artistice, poeziile îndeosebi, se înțelege – cele combative, revoluționare – sînt folosite de echipele artistice și muncitorești ca mijloace de propagandă și agitație. S-ar părea că în privința recitării, nu există deosebiri între poezii. Un articol iscălit de Mihai Popescu, actor la Teatrul Național din Bucureşti, în Scînteia din 5 iulie 1948, sub titlul Cum se recită o poezie, la rubrica Îndrumări pentru echipele artistice muncitorești, se străduiește să ne convingă de contrariul. Autorul debutează prin afirmarea în scris a principiului că recitatorul unei poezii revoluționare trebuie să țină cont de ţelul educativ al textului:
„Fără îndoială că orice poem caută să împărtășească idei, să convingă pe cel care citește sau ascultă de adevărul celor exprimate în versuri. Cea mai mare parte a poeziei universale, valabilă din punct de vedere uman și artistic, este izvorîtă din gîndirea și sentimentul revoluționar. Poeții, firile care oglindesc în chipul cel mai sensibil frămîntările unei epoci, se află în mod firesc alături de lupta clasei revoluționare a timpului lor. În epoca noastră, de mari și adînci prefaceri sociale, vedem cum poeții adevărați, sînt cei care reacționează cu mai multă sensibilitate la ceea ce se întîmplă în jurul lor. Poemele lor sînt pline, pe de o parte de sentimentul de nemulțumire și revoltă împotriva lumii vechi, și pe de altă parte de încredere în timpurile ce vin și în puterea masselor ce vor construi aceste timpuri noi.
Citește mai mult
1 2 3 52