Printre cărți

1 2 3 13

Cum se făceau pe vremuri demascările

Articolul Mai multă vigilenţă în munca de popularizare a ştiinţei semnat în Scînteia din 31 mai 1952 de dr. C. Marcu, director adjunct al Institutului de Fiziologie al Academiei R.P.R., o demască pe dr. Amelia Bernea pentru articolul Celula, cărămida corpurilor vii, apărut în nr. 36, luna mai, 1952, al revistei Ştiinţă şi tehnică pentru tineret. Argumentele, limbajul, etichetările sînt caracteristice demascării în planul creaţiei literar-artistice şi al ştiinţei, atît în şedinţe, cît şi în presă. Autorul debutează prin a plasa dezbaterile şi controversele ştiinţifice în planul primejdios al luptei ideologice dintre socialism şi imperialism: „O luptă îndîrjită şi neîmpăcată se desfăşoară între materialism şi idealism, în biologie ca şi în alte ştiinţe. Azi, ca şi în trecut, concepţiile idealiste în biologie ca şi în trecut, concepţii idealiste în biologie încearcă să dea o motivare aşa-zis «ştiinţifică» misticismului şi obscurantismului, să predice resemnarea, supunerea în faţa «soartei» – în scopul apărării intereselor claselor exploatatoare. Concepţiile idealiste în biologie – de pildă, concepţiile lui Virchow, Mendel, Weissman şi Morgan – sunt folosite de imperialismul americano-englez şi de filosofii şi biologii vînduţi acestuia pentru susţinerea din punct de vedere ideologic a planurilor criminale de înrobire a lumii întregi pentru justificarea mîrşavelor teorii rasiste, a exploatării şi războaielor de cotropire”. mai mult

Dialog între grăjdarul Hălășag și copii săi: „– Cine ne-a învăţat să facem colectiv? – Tovarăşul Stalin!”

Cultul personalității lui Stalin se manifestă în presă prin reportaje din realitate care ambiționează să înfățișeze prezența Marelui Învățător în viața cotidiană, de regulă, banală. Un amplu reportaj publicat în Scînteia din 6 mai 1952 se intitulează Fruntaș în gospodăria colectivă. Eroul, prin nimic deosebit de pesonajul pozitiv al literaturii, e Neculai Hălășag, colectivist din comuna Drăgușeni, regiunea Bârlad. Neculai Hălășag e grăjdar la GAC. Fiind printre primii care au făcut cerere de înscriere în colectiv, ziarul îl prezintă cu o viață schimbată din temelii. Pe vremuri era dijmaș la chiaburul Ion Ghețeu. Reportajul insistă pe deosebirea spectaculoasă dintre trecut și prezent: „După ce trudea în silă o vară întreagă, la dijmuirea recoltei chiaburul lua două părți, iar dijmașul Hălășag o parte. Nici mălai s-ajungă de mămăligă pînă la mijlocul iernii nu izbutea s-adune. De cînd a intrat în gospodăria colectivă, nu mai este cel din trecut. Fața i s-a luminat de bucuria vieții noi, îmbelșugate.” Ca orice personaj pozitiv din anii 1947-1953, Neculai Hălășag face din noua sa viață un temei de propagandă și agitație: mai mult

Recitarea de tip nou a unei poezii

Creațiile literar-artistice, poeziile îndeosebi, se înțelege – cele combative, revoluționare – sînt folosite de echipele artistice și muncitorești ca mijloace de propagandă și agitație. S-ar părea că în privința recitării, nu există deosebiri între poezii. Un articol iscălit de Mihai Popescu, actor la Teatrul Național din Bucureşti, în Scînteia din 5 iulie 1948, sub titlul Cum se recită o poezie, la rubrica Îndrumări pentru echipele artistice muncitorești, se străduiește să ne convingă de contrariul. Autorul debutează prin afirmarea în scris a principiului că recitatorul unei poezii revoluționare trebuie să țină cont de ţelul educativ al textului:
„Fără îndoială că orice poem caută să împărtășească idei, să convingă pe cel care citește sau ascultă de adevărul celor exprimate în versuri. Cea mai mare parte a poeziei universale, valabilă din punct de vedere uman și artistic, este izvorîtă din gîndirea și sentimentul revoluționar. Poeții, firile care oglindesc în chipul cel mai sensibil frămîntările unei epoci, se află în mod firesc alături de lupta clasei revoluționare a timpului lor. În epoca noastră, de mari și adînci prefaceri sociale, vedem cum poeții adevărați, sînt cei care reacționează cu mai multă sensibilitate la ceea ce se întîmplă în jurul lor. Poemele lor sînt pline, pe de o parte de sentimentul de nemulțumire și revoltă împotriva lumii vechi, și pe de altă parte de încredere în timpurile ce vin și în puterea masselor ce vor construi aceste timpuri noi.
mai mult

„Cu ură şi scîrbă privim boturile lor mînjite de sînge“

Pe parcursul procesului intentat ziariştilor, sub numele de Procesul criminalilor de gîndire (22 mai – 4 iunie 1945), presa comunistă şi presa comunizantă n-au contenit a insulta în fel şi chip pe cei mai mari gazetari interbelici: Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic. Sub semnătura lui Miron Constantinescu, Scînteia din 31 mai 1945 tipăreşte pe pagina întîi un pamflet de o rară violenţă, mărturie a isteriei create de comunişti în epocă nu numai împotriva cărţilor, dar şi a celor care le scriau: Viperele Cu mult înainte ca primele ciubote nemţeşti să păşească pe pămîntul drag al Patriei noastre, cu mult înainte ca Gerstenberg, Killinger, Neubacher sau Clodius să se înstăpînească pe plaiurile noastre roditoare şi îmbălsămate de miresme peste cari să răspîndească putoarea lor fetidă nazistă, Hitler şi-a avut reprezentanţii şi purtătorii săi de cuvînt în ţara noastră! Acestor slugi ticăloase, cărora la sunetul arginţilor şi la mirosul prăzii începeau să le şuere limbile şi să le apară colţii veninoşi şi hîzi, le-a revenit «misiunea» de a vărsa în valuri otrava lor în popor, de a ameţi şi întuneca minţile uşuratice, de a cumpăra conştiinţele scoase la mezat, de a încerca să intoxice organismul neamului. mai mult

Istoria ca Presă senzaţionalistă

Ce imagine rămîne? Discut cu un politician despre ceea ce rămîne în opinia publică în legătură cu un regim, cu un Conducător, mai ales. El crede că Istoria va fi un judecător drept, corect, al faptelor noastre. Nu-i reamintesc învăţătura cu Istoria scrisă de învingători. Îi răspund că, asemenea Judecătorului, Istoria pronunță sentințe doar după ceea ce scrie la Dosar. Și nu de puține ori ceea ce scrie la Dosar sînt lucruri care țin nu atît de realitate, cît de imaginea asupra realității. Presa lumii a fost denunțată, pentru că reține dintr-un fapt politic cu pretenții de a fi istoric, doar o așchie, doar o țandără și aceea deloc definitorie pentru ansamblu. Dar nu numai Presa, ci și Istoria nu păstrează dintr-un eveniment complex și complicat, întins pe un deceniu sau pe mai multe, decît un amănunt, e drept senzațional, dar nu semnificativ. Ce putem răspunde azi pe loc, după mecanismul cîinelui zis și al lui Pavlov, despre Iuliu Cesar? C-a zis Și tu Brutus? Dar despre Napoleon? C-a luat bătaie la Waterloo! mai mult

1948: Bacalaureatul de tip nou

În 1948, elevii şi cadrele didactice erau puse în faţa Bacalaureatului de tip nou. Scînteia din 4 iulie 1948 tipăreşte reportajul „Vizitînd cîteva centre de Bacalaureat“, cu subtitlul „Aspecte de la un examen de Bacalaureat care nu mai seamănă cu cele din trecut“. Rîndurile introductive fixează noul context social-politic în care se desfăşoară Bacalaureatul din 1948:
„Examenul de bacalaureat, care are loc acum în toată ţara este ultimul care se dă înainte de reforma structurală a Învăţămîntului Public şi primul de la proclamarea Republicii Populare Române. Ceea ce am putut constata, asistînd la cîteva centre de examinare, din observaţiile şi discuţiile cu unii candidaţi, este că acest examen de bacalaureat a avut un caracter nou, cu toate că actualii candidaţi sînt produsul şcolii vechi.
mai mult

Cînd jurnaliştii se înjură între de dragul Boierilor din politică

„Personalul de corvezi literare al Societăţii se mişcase acum vreo trei săptămîni şi, intrînd cu găleţile pline în şedinţă, le-a vărsat în capul preşedintelui. Sala fiind pardosită cu parchet lustruit şi biblioteca ocupată de cărţile unor foşti confraţi europeni, obişnuiţi cu oravuri în stil indirect, estetică grajdului şi bucătăriei a supărat.” (T. Arghezi, Un epilog, în Facla, 27 februarie 1930) Pe 29 noiembrie 1928, Guvernul PNŢ Iuliu Maniu îl numeşte pe Liviu Rebreanu director al Teatrului Naţional, iar pe 23 ianuarie 1930, director al Direcţiei Educaţiei Poporului din Ministerul Artelor. Rămăsese şi preşedinte al SSR. Împotriva acestor numiri se dezlănţuie o campanie de presă devastatoare, condusă de Nichifor Crainic, pentru că revista Gîndirea ceruse, fără să obţină, trei sferturi din subvenţiile Direcţiei. În 27 februarie 1930, marele prozator mărturisea în Jurnal: „Scandalurile se ţin lanţ. Campania contra mea continuă concentric, dusă de tot felul de elemente, cîţiva scriitori şi ziarele opoziţiei. Sînt azi cel mai atacat om din România. Atacuri murdare care atentează mreu la cinstea mea, la descalificarea mea. E vădit că se caută pur şi simplu scoaterea mea din viaţa publică, adică din viaţa socială şi politică. Atacul început la S.S.R. caută să fie continuat spre a mă debarca de la «Educaţia Poporului». Mi se pare că sînt şi cel mai duşmănit scriitor de azi. Acestea sînt reversele gloriei!” Învins, pe 19 noiembrie 1930, Liviu Rebreanu va renunţa la conducerea Direcţiei, pentru a se consacra scrisului. Tudor Arghezi şi-a făcut un steag de luptă din promovarea scriitorului în fruntea statului. Parvenirea lui Octavian Goga la funcţia de ministru i-a scos strigăte de jubilaţie tipărite. mai mult

Cînd CIA finanțează pe sub mînă Cultura

Cum se apără contracost valorile Democraţiei. Pe 26 iunie 1950, se deschide la Titania Palace din Berlinul de Vest, Congresul pentru libertatea culturii. Printre cei 4000 de delegaţi se numără dramaturgul Tennessée Williams, istoricul Arthur Schlesinger, scriitorul Arthur Keostler, eseistul Raymond Aron, savantul Bertrand Russel. Discursurile şi documentele Congresului cheamă pe intelectualii din Vest la luptă împotriva pericolului comunist, în numele Libertăţii. Toate bune şi frumoase! Numai că documente desecretizate la cîteva decenii de la manifestare dezvăluie că Reuniunea, atît de pompos intitulată a Libertăţii, era pusă la cale şi finanţată de CIA, mai precis de Frank Wisner, şeful Diviziei Operaţiuni Clandestine a CIA. Pentru a contracara ofensiva sovietică în rîndurile intelectualilor din Vest, CIA finanţează cultura prin intermediul unor fundaţii şi instituţii cu nume atrăgător. Sub faldurile Congresului pentru libertatea Culturii, Agenţia editează ziare şi reviste, tipăreşte cărţi, produce filme („1984”), organizează evenimente culturale, conferinţe, dezbateri de idei. După ce evidenţiază că OPC (Biroul de coordonare politică), Structura CIA însărcinată cu iniţierea şi coordonarea operaţiunilor clandestine, „recrutează şi finanţează sute de ziarişti din lumea întreagă”, precum şi publicarea unor lucrări antisovietice, Frank Daninos, în volumul CIA. Une histoire politique. 1947 à nos jours, apărută la Tallandier în 2007 şi la Orizonturi, în 2008, atrage atenţia asupra unei finanţări CIA din domeniul senzaţionalului: mai mult

Un James Bond prea British

Lucînd la o carte despre John Kennedy, mi-a atras atenţia amănuntul că primele două filme cu James Bond – Dr. No şi From Russia with love – au fost văzute de preşedintele american, în premireă, în cadru privat, la Casa Albă. John Kennedy era James Bond. Gospodar cum sînt cînd mă documentez în vederea unui text, mi-am zis că trebuie să văd şi eu aceste două filme. La o cină din George Town, Jan Fleming, invitat al familiei Kenndey, a fost invocată cartea Thunderball, din care s-a făcut un film. Mi-am zis că nu se poate să nu-l văd şi pe ăsta. Dr. No, cu Sean Connery în rolul lui James Bond, a apărut în 1962. From Russia with love – tot cu Sean Connery – a fost difuzat în 1963. Thunderball, pe care Kennedy n-a apucat să-l vadă, a apărut în 1965. De la această primă serie, alte şi alte filme cu James Bond, în alte interpretări decît cea a lui Sean Connery, au fost puse la dispoziţia Lumii spectatoare. Abia dacă am reuşit să văd unul dintr ele la Tv pînă la jumătate. mai mult

Cînd condamnaţii la moarte scoteau limba

Ori de cîte ori am citit despre execuţiile din Vremea Terorii Franceze, m-am întrebat de ce era nevoie de un întreg spectacol public? Potrivit mărturiilor, era mai întîi drumul de la Conciergerie – sediul Tribunalului Revoluţionar şi al ceea ce am putea numi azi Arestul preventiv, pînă în piaţa Ludovic XV, numită în prezent Place de la Concorde. Cine a fost la Paris, dacă a avut cît de cît interes pentru Revoluţia franceză, îşi dă seama de traseul Conciergerie – Place de la Concorde. Condamnaţii, cu părul strîns la ceafă, cu mîinile legate la spate, sînt urcaţi în şarete trase de cai. Mărimea şaretelor depinde de numărul celor transportaţi: 10, 20, 30 ba chiar şi 40 de persoane. Dat fiind că ghilotina taie gîturi non-stop, concepută pentru execuţii pe bandă rulantă, convoiul morţii e alcătuit din mai multe şarete. Drumul durează de la trei sferturi de oră la o oră şi jumătate, sau chiar două ore, cum s-a întîmplat în cazul lui Ludovic al XVI-lea. mai mult
1 2 3 13
România lui Cristoiu la România Tv

Noaptea celor doi președinți (23 aprilie 2017)




Cum se făceau pe vremuri demascările
Au furat treapta de la scara tramvaiului
Prin Cuba lui Fidel Castro: Afacerea Ochoa | 1. Arestarea unui general erou
Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan | 21. Cînd vor fi dezvăluite secretele Revoluţiei, unii vor muri, alţii vor fugi.
Cum se schimbă amicii și dușmanii în politică!