Cei Trei Crai de la Răsărit

În noaptea de Ajun, cînd veniră cei trei Crai de la Răsărit, Mihai Bombei şedea în pat, numai în izmene, şi citea „Albina”, publicație pentru țăranii muncitori.
Nu ninsese de loc în această iarnă, şi vîntul, care bătea într-una de cîteva zile, purta de colo pînă colo nori de praf şi nisip şi, din cînd în cînd, ca şi cum s-ar fi înfuriat, îi azvîrlea în fereastră. Astupat cu o pătură roasă, în mijlocul căreia se zărea, alb- roșietică, urma unui fier de călcat, geamul zuruia mărunt. Firicele de praf şi nisip foşneau misterios pe hîrtia de ziar care căptuşea tocul ferestrei. Din cînd în cînd cădeau sub masă, prelingîndu-se pe perete. Roşie, cu mînecile suflecate, Ileana Bombei, nevasta lui Mihai Bombei, spărgea nuci pentru plăcintă.

În casă era cald, o căldură uscată, scurt dogoritoare, venind valuri-valuri de la soba de tablă încinsă pînă la roşu. Citind, Mihai Bombei îşi freca satisfăcut labele desculţe, cu degetele albe şi butucănoase ţinute lîngă sobă. Sub căldura aprigă fericirea de a trăi urca prin labele sale noduroase şi se răspîndea în tot trupul. Din cînd în cînd, se oprea din acea agitaţie a tălpilor şi, fără să se întrerupă din citit, îşi scărpina cu laba genunchiul stîng.

Se putea spune, aşadar, că era fericit. Afară, îşi făcea de cap un vînt aspru, tăios, care te înfiora numai cînd ţi-l imaginai. El, Mihai Bombei, putea fi acum afară, în vîntul rece şi nemilos ca o sabie, rînînd la vaci sau tăind lemne şi suflînd în palmele îngheţate, să se încălzească. Prin ferestrele conacului, puternic luminate, s-ar fi ghicit sărbătoarea dinăuntru. Suduind şi făcînd cu pumnul către îmbuibaţii de dincolo de ferestre, ar fi intrat în bucătăria în care Maria Lovin, bucătăreasa boierului, învîrtea pe plita încinsă o gîscă uriaşă. Ar fi răsturnat lemnele pe podele şi încruntat, fără să-şi scoată căciula, s-ar fi aşezat pe laviţă şi s-ar fi gîndit la amarnica viaţă a celor ce muncesc.

Venise însă Revoluţia.
Boierii pieriseră cu totul, iar acum la putere erau robii de ieri. În Vintileasa se înfiinţase o Gospodărie Agricolă colectivă şi, în consecinţă, el, Mihai Bombei, pe o asemenea vijelie nu trudea pentru boier: şedea lungit în pat, numai în izmene, frecîndu-şi labele uşor una de alta, și citea un interesant articol din „Albina”. Se spunea în acest articol, intitulat Viaţa nouă într-unul din satele patriei noastre”, despre bogata activitate sportivă din satul Flanşa, raionul Făurei. Printre altele, ţăranul muncitor Florea Simion, altădată exploatat de chiaburul Haină Roşie, cîştigase locul întîi pe ţară la schi, cu skiuri făcute de el însuşi dintr-un prun, în timp ce Sevastiţa, nevastă-sa, se clasase pe locul al doilea la săriturile de la trambulină. Cînd vîntul se mai potolea, se auzea în toată casa un scîrţîit adînc. Erau grinzile podului, care abia se mai ţineau sub greutatea la care ajunsese rodul muncii de un an în colectivă. Împreună cu nevastă-sa, Mihai Bombei luase atîta grîu că abia găsise unde să-l pună. Umpluse tot podul, de stătea să se prăbuşească pe el, vîrîse în cămară, în grajd, în şura de paie, dar tot mai rămăsese vreo cîteva zeci de kile afară. Pe acestea le lăsase deocamdată pe prispă. Desigur, în gerul de afară îngheţau, dar lui Mihai Bombei nici că-i păsa:
Cu grîul pus la adăpost putea trăi vreo zece ani.
Dacă era îngrijorat de ceva era tocmai de gîndul unde o să pună grîul obţinut pe zile muncă la anul.

Şedea, deci, şi citea, cînd apărură cei Trei Crai de la Răsărit. Erau trei bătrîni uscăţivi, numai piele şi os, în galoşi pe piciorul gol şi cu pelerine de nailon. Cînd apărură în prag, de pe pelerina unuia şedeau să alunece mici troiene de praf, şi primul gînd al lui Mihai Bombei fu acela că vor umple casa de praf şi nisip. Erau, din cîte spuneau, Cei Trei Crai de la Răsărit. Plecaseră de o săptămînă, călăuziţi de Steaua polară către Ieslea sfîntă, arzînd depărtat şi plină de speranţă, ca o lumînare în plin hău. Un nor de praf, stîrnit de vîntul care începuse să bată cu putere peste Planetă, îi aruncase într-o beznă adîncă, fără hotare. Cînd se treziră din buimăceală, vîntul se mai îmblînzise puţin. O noapte neagră se zidea în jurul lor şi era atîta tăcere încît, la un moment dat, îşi auziră gîndurile vorbind. Sus, în înaltul cerului, dincolo de noapte, huruia stins un avion. Ridicară privirile şi li se părură că zăresc o luminiţă mişcătoare. Li se părură că zăresc chiar ferestrele luminate ale unui avion şi la una dintre ferestre un bărbat tras la faţă cătînd melancolic în golul de dedesubt.

Li se părură însă.
Abia într-un tîrziu, unul dintre ei zări într-o depărtare imensă, nostalgică, sfîşietor de nostalgică, o luminiţă gălbuie. Era ca o părere. Se ivea o clipă şi apoi dispărea. Crezură că e Ieslea sfîntă şi o luară într-acolo.
Nu era Ieslea sfîntă.
Era locul în care Mihai Bombei, în izmene, citea „Albina”, iar Sevastiţa, nevastă-sa, trecea nişte nuci prin maşina de tocat carne.
Văzîndu-se ascultaţi cu atenţie, bătrînii străluceau de bucurie. Se întrerupeau unul pe altul din povestire şi, brusc înveseliţi, chicoteau uşor. Cel din stînga, cu două fire de păr ivindu-se dintr-o nară, răcise: îşi sufla nasul zgomotos într-o batistă uriaşă, cît un prosop, pe care o trăgea din buzunarul pantalonilor boţiţi, cu turul larg şi tociţi la genunchi.

Dar Mihai Bombei se prefăcuse doar că-i ascultă cu atenţie. De cum intraseră cei trei îi fusese clar despre cine era vorba. În apropierea satului, pe Rîu, se construia o microhidrocentrală, menită să asigure nevoile de energie ale comunei Vintileasa. Cei trei erau spioni anglo-americani paraşutaţi în Vintileasa Deal, pentru a descoperi planul de construcţie al microhidrocentralei. Că bandiţii de imperialişti anglo-americani, în cîrdăşie cu cei francezi, trimiteau spioni în Vintileasa nu-l mira. În turbarea lor, bancherii de pe Wall Street ar fi vrut poporul român din nou îngenuncheat la picioarele lor. Îl mira, poate, că se deghizaseră în Cei trei crai de la Răsărit. Dar, de fapt, nici asta n-ar fi trebuit să-l mire. Ultimele acţiuni ale Vaticanului demonstraseră că monseniorii nu erau decît nişte vînduţi sacului cu bani. În consecinţă, cînd cei trei terminară, se oferi imediat să-i conducă pînă la drumul care ducea la Beetheleem.

– Nu-i nimic, le spuse el, înfăşurîndu-şi laba piciorului în obiele şi, apoi, icnind ca să-l încapă bocancii, o pereche de bocanci scorţoşi, cu pielea ţeapănă ca tabla, nu-i nimic, v-aţi abătut puţin de la drumul principal şi în loc s-o ţineţi drept înainte spre Floreşti, la căminul cultural aţi făcut la dreapta şi aţi ajuns tocmai aici, în Vintileasa Deal. El avea să-i ducă imediat la drumul către Beetheleem. Şi în timp ce bătrînii chicoteau de bucurie, Mihai Bombei se felicită pentru ideea sa curajoasă:

Avea să-i ducă direct la postul de Miliţie.
Cînd ieşiră din casă, vîntul stătuse. Bătuse cîteva săptămîni în şir şi, deci, tot ce fusese praf sau nisip fusese spulberat şi troienit. Sub agera şi neînduplecata măturare a acelui vînt ciudat, venit dinspre stepă, pămîntul fusese curăţat pînă la învelişul său tare ca betonul, sub care se ascunde miezul de foc. Ograda, uliţa, păreau acum asfaltate, totul se lustruise, prinsese o patină strălucitoare şi, prin unele locuri uliţa, luneca asemenea gheţei. Pe lîngă garduri, pe lîngă pereţi se adunaseră, grele şi ostenite, troiene de nisip şi praf. Cîte un fir de vînt, iscat din cînd în cînd, ca o părere, spulbera uşor grămezile de praf, orbindu-i. Acum, că vîntul stătuse, geruia mult mai puternic, şi ei se mişcau prin aerul tare al nopţii de iarnă ca printr-un lichid fierbinte. Cum Cei Trei Crai de la Răsărit căzuseră în capcană, Mihai Bombei mergea înaintea lor. Mergea tăcut, atent, totuşi, la cele ce se întîmplau în spate şi asta explică, poate, de ce la un moment dat, ridicînd privirile, nu mai recunoscu locurile din jur. Din cauza prafului troienit, a luciului de pămînt, ca oglinda, o lumină difuză era în aer şi sub puterea ei se întindea în jur o cîmpie uriaşă, arar întreruptă de valuri de pămînt. Într-o parte şi-n alta a drumului pe care păşeau se ghiceau în depărtare malurile rupte, semn că se aflau în albia unui fluviu care secase cîndva. Totuşi, nu era albia unui fluviu, pentru că, dincolo de drumul şerpuitor, îngust, pe care se mergea destul de rar şi atunci doar cu căruţa, se întindea o iarbă săracă, bătrînă şi aspră.

– Am greşit, vru să spună, întorcîndu-se spre bătrînii din urma sa, Mihai Bombei, şi ceea ce întîlni îl uimi şi mai tare:
Cei trei nu mai erau acum nişte bătrîni nenorociţi, ci trei bărbaţi chipeşi, în puterea vîrstei, cu obrazul măsliniu, în veşminte aurite, bătute în pietre scumpe. Spre uluirea lui, acum nu se îndoia că sînt chiar Cei trei Crai de la Răsărit pe care el îi conducea spre Ieslea Sfîntă. Şi gîndul că el, Mihai Bombei, face asta în această sfîntă noapte, cu cerul negru, bătut în ţintele argintii ale stelelor, îi umplea inima de o bucurie egală cu o lumină. Se simţea cu sufletul împăcat, troienit de împăcarea uşoară a întregii fiinţe şi, întîia oară de cînd se ştia, simţea o plăcere imensă la gîndul că trăieşte şi calcă pe pămînt.

Se întoarse şi atunci zări în depărtarea imensă o luminiţă roşie-gălbuie, luminiţă de oameni săraci.
Zări acea luminiţă, stînd în depărtare, ca o amintire părăsită pentru totdeauna, şi o săgeată de bucurie năprasnică îi trecu prin inimă.
Mult timp după dispariţia ciudată a lui Mihai Bombei din Noaptea de Ajun circulaseră prin sat tot felul de zvonuri.
Cel mai tare, dar şi cel mai greu de verificat, era că trecuse ilegal graniţa şi că acum era la o bază NATO din RFG.

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Paris, cea mai vizitată capitală din lume – partea a II-a

Prin Cuba lui Fidel Castro: Afacerea Ochoa | 1. Arestarea unui general erou
Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan | 21. Cînd vor fi dezvăluite secretele Revoluţiei, unii vor muri, alţii vor fugi.
Au furat treapta de la scara tramvaiului
Cum se făceau pe vremuri demascările
Cum se schimbă amicii și dușmanii în politică!