Cînd Che Guevara e rentabil în dolari

4. În Cuba nomenclatura se numește Ladacrație, de la mașina sovietică Lada

Părăsind Complexul „Las Terrazas”, pe la trei după amiază, o luăm spre Havana pe autostradă. Autostradă e un fel de a spune. Şi făcînd această precizare, nu mă refer Doamne fereşte! la starea asfaltului. Autostrada care străbate Cuba şi pe care ne angajăm noi, avînd drept ţintă finală Havana, îndeplineşte standardele occidentale. Numai că, spre deosebire de autostrăzile normale, cea din Cuba e pustie. Rar întîlneşti, venind dinspre capitală, vreun camion. De automobile, nici vorbă. Mai întîi, pentru că, în ţara lui Castro e un lux pînă şi Lada. Cubanologii folosesc termenul de Ladacraţie pentru a desemna nomenclatura la cel mai înalt nivel. Membrii acestei clase mult invidiate de către cubanezii de rînd se bucură de un uriaş privilegiu: pot obţine o Lada (de producţie sovietică, desigur), graţie unei aprobări de la partid. În al doilea rînd, chiar dacă ar avea un automobil, cubanezul n-ar ieşi în afara Havanei nici în ruptul capului. Benzina e pe cartelă. Iar cota pe o lună abia dacă-ţi ajunge să porneşti motorul. În microbuz, îndreptîndu-ne spre Havana, încerc un sentiment straniu. Deşi mergem în viteză pe o autostradă, mă simt ca pe un drumeag de la Găgeşti.

La un moment dat, spre surprinderea noastră, ghidul ne anunţă un mic ocol. Vom trece pe la Fabrica de trabuce din Candelaria. Nimeni din grup nu protestează. Nimeni nu întreabă de ce. Nici măcar belgiana scundă, cu statură de dop mişcător, care ne năucise pînă atunci punînd ghidului întrebări de o idioţenie indiscutabilă. Sînt toţi convinşi, ca şi mine, că trebuie să plătim, totuşi, un tribut Revoluţiei. Chiar mă şi întrebam cum se face că ne-am desfătat atît de mult cu bunătăţile capitaliste fără a încerca măcar un moment din asprimea vieţii comuniste? Băusem Mojito şi ascultasem cîntece la Ranchul Cusujey. Ne dedasem la lichidarea unui pui la Casa del Campessino. Ni se oferise un whisky în holul hotelului. Într-un cuvînt, beneficiasem din plin de tratamentul rezervat turiştilor în orice ţară capitalistă din lume. Cuba era însă o ţară socialistă, singura rămasă pe glob (nu intră la socoteală Coreea de Nord, asta nu-i ţară, e lagăr pur şi simplu!), după căderea comunismului. Să nu se fi gîndit mai marii turismului cubanez că se impunea să fim, măcar pentru o oră, elevii unei lecţii de învăţămînt politico-ideologic? Sau cumva ghidul, un dizident pe care Serviciul Secret cubanez nu-l mirosise, ne ţinuse dinadins deoparte de măreţele împliniri ale socialismului pentru a sabota Revoluţia din interior?! Dintre toate ipotezele posibile, cea cu acţiunea subversivă mi se părea cea mai plauzibilă. Da, sigur e un dizident, un viitor client al închisorii, dar şi un viitor ministru, după ceea ce va fi, şi la Havana, o “revoltă spontană”, îmi spuneam, punînd ocolul neprevăzut pe la Fabrica de trabuce pe seama unui telefon primit de la mai marii săi, după ce informatorii de la Las Terrazas îşi făcuseră meseria. Un telefon prin care i se reamintise misiunea revoluţionară a lucrătorului din turism, aceea de a-i arăta călătorului străin şi felul în care clasa muncitoare din Cuba continuă să construiască socialismul, chiar dacă socialismul a fost abandonat de către oportuniştii din Est şi din Uniunea Sovietică.