Cum am fost eu în Biroul Oval

16. George W. Bush sub formă de omuleţ

Din difuzoare, o voce gravă şi solemnă, de bărbat conştient de importanţa clipei, ne destăinuie că începe Ceremonia. Pe uşile date la o parte de Deschizători, apar, pe rînd: secretarul general al NATO, premierii statelor admise, şi ultimul, dar în nici un caz cel din urmă, ci chiar cel dintîi, preşedintele George W. Bush, căruia i se mai spune, de către cei ce se dau cunoscători ai relaţiilor internaţionale, şi Bush-Junior.

Exista pe vremuri la noi un concurs TV bazat pe intensitatea aplauzelor obţinute. Apărea pe scenă un artist, dădea din gură un timp şi, cînd termina sala se aşternea pe aplauze şi strigăte de Bravo! Momentul era cronometrat. Cîştiga cel care smulgea cea mai mare cantitate de aplauze şi de Bravo! Spectacolul la care asistam nu diferea prea tare de cel văzut cîndva la Bucureşti. Ca şi atunci, Programul primit de noi, jurnaliştii, pătura privilegiată a societăţii de spectatori, ne prevenea de ce avea să se întîmple. La capitolul Filmul evenimentului, se spuneau următoarele:
„– Primul urcă pe podium secretarul general NATO, urmat, în ordinea inversă de precădere, de premieri şi de preşedintele Bush;
– are loc un ceremonial militar, cu gardă de onoare;
– preşedintele Bush susţine un discurs, fără întrebări şi răspunsuri”.
Programul stabilea riguros nu numai derularea acţiunilor, dar şi rezultatul final.

La „Dispunere pe podium” se preciza:
„prim-miniştri V-7, preşedintele SUA şi secretarul general NATO. Preşedintele SUA va fi încadrat, în ordinea de precădere, la dreapta de premierul slovac, la stînga de premierul român şi, în continuare, alternativ, de ceilalţi prim-miniştri, secretarul general NATO aflîndu-se în extrema stîngă, pe aceeaşi parte cu primul ministru român.
Se va sta în picioare”.

Aşadar, înainte de a intra, cei şapte premieri şi secretarul general NATO ştiau unde va sta fiecare. Avînd în vedere că solemnitatea se desfăşura nu numai în faţa celor cîteva sute de spectatori de pe peluză, dar şi în faţa milioanelor de telespectatori din cele şapte ţări (pe schela Presei am identificat televiziunile celor şapte), totul trebuia să meargă şnur. Să recunoaştem: nu era o treabă prea uşoară pentru un premier să ocupe locul indicat fără să a se izbi de un alt premier. Nu ştiu dacă cei şapte au făcut vreo repetiţie la hartă. Sigur e că toţi cei implicaţi în spectacol primiseră la timp schema pe care o aveam şi eu. În cuprinsul ei, fiecare premier îşi găsea expresia într-un omuleţ. Nici un omuleţ nu era mai mare sau mai gros decît celălalt. Semn că administraţia americană considera cele şapte state egale în drepturi. Singurul care n-avea nevoie de schemă era George W. Bush. Deşi desenat tot sub formă de omuleţ, exact ca şi ceilalţi, preşedintelui american i se repartizase un loc mai în faţă şi, în plus, beneficia, tot pe hîrtie, şi de un podium. Ca să nu mai spun că în timp ce premierilor şi secretarului general al NATO li se trecuse numele sub picioruşe, lui George W. Bush i se pusese deasupra căpuşorului.

Nu, nu era o aluzie la raportul cap-picioare în Organizaţia Nord-Atlantică.
Era altceva, mult mai important.
Autorii schemei ţinuseră să marcheze astfel relaţia George W. Bush – premierii celor şapte state în cadrul acestei ultime părţi a operetei, cea în care apărea vedeta, Guest-Starul.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)