Cum am fost eu la Florian, celebra cafenea de la Veneţia

Despre Cafeneaua Florian, aflată din 1720 în Piaţa San Marco, ghidurile sînt cum nu se poate mai clare:
Dacă n-ai băut o cafea la Florian, degeaba ai fost la Veneţia!
E ca şi cum nici n-ai fi trecut pe acolo.

Bîntuit de această învăţătură, mi-am zis, chiar din seara sosirii la Veneţia:
Nu plec de aici pînă nu beau o cafea la Florian !

Acest şoptit în barbă, amintind de cel al lui Baiazid din Scrisoarea a treia a lui Eminescu, a fost mult întărit ulterior de descoperirea că la Florian şi-au băut cafeaua Goldoni, Proust, Dickens.

Păi cum să nu beau şi eu o cafea la Florian, cafeneaua binecuvîntată de aceşti iluştri înaintaşi?!
E trecut şi Casanova, la loc de frunte, dar asta e din altă piesă!

Tot ghidurile susţin cu litere mari că nu poţi spune c-ai fost la Veneţia, dacă n-ai băut un campari la barul Harry.
Am ras din start – de pe lista de lucruri de dat gata – barul cu pricina.
Nu numai pentru că nu pun alcool în gură, dar şi pentru că, fîţîindu-mă prin faţa barului n-am reuşit să dibui uşa pe unde se intră.

În cazul cafenelei Florian, lucrurile au fost mai simple.
Localul se află în aripa numită Procuratie Nouve.

Chiar de a doua zi m-am înfiinţat la Galeria Procuratie Nouve, pentru a vedea pe unde se intră la Florian.
De intrat n-am intrat însă decît în ziua plecării, mai precis chiar în ora care-mi mai rămăsese pînă la îmbarcarea pe vaporetto către aeroportul Marco Polo.
Dat gata de faima localului, a intra la Florian ca să beau o cafea mi s-a părut o aventură mai mare decît a intra la Casa Albă ca să mănînc seminţe cu Preşedintele american.

În fine, în ultima zi, mi-am luat inima-n dinţi şi am intrat.
A fost infinit mai uşor decît îmi imaginasem noaptea, înainte de a adormi, epuizat de întrebarea:

Cum intru eu la Florian?
Eram convins, de exemplu, că trebuie să-ţi laşi căciula şi paltonul la garderobă.
Mă înşelasem.

La Florian se procedează ca şi la cofetăria Panseluţa din Drumul Taberei.
Căciulile şi paltoanele se trîntesc pe unul din scaune.
Sau, cum a fost în cazul meu, pe una din canapele, după ce un franţuz, văzînd decizia mea de a mă aşeza, şi-a strîns bulendrele.

După ce te aşezi la măsuţa de marmură, fixată în podele încă din 1720, ca şi la cofetăria Panseluţa, se înfăţişează un domn.
La Florian, domnul e distins, îmbrăcat în alb şi posesor da papion.
Peste cîteva minute după ce-am zis, o cafea!, domnul s-a întors cu o tăviţă imitînd argintul, pe care se puteau vedea:
Un degetar de cafea, un şip cu apă rece, un şerveţel cu monograma Florian, un degetar cu lapte, un pahar, o bombonică învelită în hîrtie a la Florian şi două cărţi poştale (tot cu Florian).

Pentru mine, cafeaua nu e altceva decît un combustibil.
Ceva asemănător cărbunilor pentru o locomotivă cu aburi.
Am dat degetarul pe gît, am luat cunoştinţă de adevărul că mă costă 6 euro (mult, nu însă pe cît mă aşteptam!) şi am ieşit.

La plecare doi ospătari s-au repezit să-mi deschidă uşa.
Nu pentru că aşa erau regulile, ci – sînt sigur – pentru că-i lăsasem cu gura căscată.
Eram, cred, singurul client din 1720 şi pînă acum care şezuse în cafenea nu mai mult de cîteva minute.