Dejun cu Vladimir Putin

20. Nu erau Preşedinţii! Erau ospătarii!

Spre deosebire de prezidiile obişnuite, la care cei aleşi sau numiţi (mă rog!) nu fac altceva decît să privească spre fundul sălii şi să se întrebe, de exemplu, cît o fi costat zugrăvirea peretului, prezidiile de la prînzurile oficiale, de la dineurile de gală dau posibilitatea ca înaltul personaj să facă ceva. Ceva util şi plăcut: să mănînce. E drept, la un moment dat trebuie să se ridice şi să toasteze. Nu-i prea complicat. Oricum, după primul fel mişcarea pică perfect.

După ce Preşedinţii au reuşit să ajungă cu bine la masa-prezidiu, după ce s-au aşezat şi şi-au pus şervetul pe genunchi, ne-am dat şi noi drumul înapoi pe scaune. N-am stat prea mult. Orchestra (despre care ni s-a spus că-i prezidenţială, cîntă doar pentru Vladimir Putin) a atacat cu vigoare Imnul de stat al României. Ţuşti în picioare! Apoi ne-am aşezat. A venit Imnul de stat al Federaţiei Ruse. Din nou ţuşti! Şi din nou ne-am aşezat. Tocmai mă întrebam ce dracu’ o să se mai întîmple, cînd uşile s-au dat cu zgomot de pereţi. Cît pe-aci să sar în sus! Mi-a trecut prin gînd că urmau să intre în sală alţi doi preşedinţi. Sau că, mai ştii? cei doi luaseră în comun decizia să repete intrarea.

Mă înşelasem.
Nu erau Preşedinţii!
Erau ospătarii!

Nu ştiu unde şezuseră pînă atunci. Probabil în sala în care ne întrecusem cu păhărelele. Nu ştiu cum li se dăduse semnalul: Porniţi! Poate prin Morse. Sigur e însă că momentul lor l-a bătut la scor pe cel al Preşedinţilor. Imaginaţi-vă 20 de inşi în alb. Fiecare ţine pe braţ, ca pe un trofeu, tava cu mîncare. Uşile sar pur şi simplu în lături. Cei 20 se desfac în două şiruri de 10. Unul o ia spre stînga, altul, spre dreapta. Pînă să ne dezmeticim, la masa noastră erau deja doi. Unul, în spatele meu. Altul, în spatele celui din faţa mea. Se aşezaseră la fel şi la alte mese. De unde am tras concluzia că urma o scenă misterioasă, în care dibuiam principiul cadranului de ceasornic. Cifrei 6, care e jos pe toate cadranele din lume şi din istorie, îi corespundea cetăţeanul din spatele meu. Cifrei 12, care e peste tot cocoţată sus, îi corespundea cetăţeanul din partea opusă. După ce s-au instalat cu toţii în poziiţile Amiază şi amurg, domnii în alb au primit un alt semnal nevăzut. Altfel nu-mi explic de ce la fiecare masă s-a repetat aceeaşi scenă. Cel de sus, din dreptul lui 12, Ziua mă rog, 12, Noaptea a început să pună în farfuria primului din dreapta sa o bucăţică de plăcintă de mărimea unei găluşti. Cînd a încheiat naveta lingurii de la tavă la farfurie, a trecut la următorul. Mergea în sensul invers acelor de ceasornic. Cel din dreptul lui 6, Seara sau, mă rog, 6, Dimineaţa s-a pus în mişcare tot în sensul invers acelor de ceasornic. Cînd cel de la 12 l-a dat gata pe insul din stînga mea, cel de la 6 l-a terminat pe vecinul din dreapta. Şi astfel, cei doi au reuşit să facă un cadran de ceasornic nevăzut. Nu ştiu dacă tovarăşii de masă au ajuns la aceeaşi concluzie ca şi mine. Am motive să cred că nu. Asta, deoarece ei s-au apucat să mănînce, de cum li s-a aşternut în faţă, Plăcinta rusească «Rasstegase» cu somon. Eu însă m-am lansat într-o veritabilă aventură ştiinţifică, deoarece mi-am dat seama că trebuie să amîn pe cît posibil momentul fatal al halirii primului fel. Aşa-zisa plăcintă nu era mai mare decît o măslină. Dacă-mi puneam mintea, sau, ca să fiu mai precis, stomacul, o lichidam dintr-o singură înghiţitură. Da, dar după asta ce făceam? Mă uitam din nou pe pereţi? Îi ştiam pe de rost. Mă apucam să citesc din nou Meniul? Mi se acrise de el. Prindeam să aşez şi să reaşez tacîmurile? Trecusem prin experienţa asta. Singura soluţie era ca, după ce încheiam calculele intelectuale, să mănînc găluşca milimetru cu milimetru. N-aveam un microscop la îndemînă, dar, pentru a realiza că mănînc totuşi ceva, ar fi trebuit să tai găluşca în felii la nivelul unei molecule. Aşa am procedat cu fiecare din cele opt feluri de mîncare. Asta, pentru că prînzul cu Vladimir Putin era orice – concert, dat fiind că orchestra prezidenţială a cîntat tot timpul, spectacol de dans tematic, dat fiind că ospătarii baletau în jurul mesei, simpozion pe tema relaţiilor româno-ruse, dat fiind că la toate mesele, inclusiv la a mea, partea română angajase discuţii pasionante cu partea rusă pe această temă de larg interes – numai masă nu.

Colac peste pupăză, felurile erau servite într-un ritm atît de rapid că n-aveai timp să te întrebi nici ce ai mîncat. Într-o oră şi ceva, din care trebuie să scădem numeroasele şi, mai ales, substanţialele momente politice – toasturi, decorarea unui rus de către Ion Iliescu –, au trecut prin faţa mea, ca ferestrele unui accelerat prin faţa şefului de haltă, toate felurile din Meniu. Fiecare servit cu mijloace evident disproporţionate faţă de mărimea mîncării propriu-zise. Comparaţia cu amorul nu e deloc exagerată. Mîncatul propriu-zis, activitate umană pentru a astîmpăra foamea, era doar un pretext pentru tot felul de farafastîcuri. De la păşirea celor doi în ritmul marşului cîntat de orchestră pînă la sutele de gesturi, pe cît de complicate, pe atît de inutile, iscălite de ospătari prin aerul oficial al sălii.

Nu mîncasem aproape nimic. Asta, după ce aşteptasem vreo două ore flămînd, strîns de gulerul cămăşii albe, încordat să nu-mi boţesc costumul. Şi, pentru ca să fie şi o culme a ghinionului, la plecare, Vladimir Putin a luat-o pe partea cealaltă a sălii. Potrivit Protocolului, Ion Iliescu i-a făcut cunoştinţă cu cîţiva dintre cei care-l însoţiseră aici. Vladimir Putin a strîns mîna fiecăruia. Chiar dacă eram sigur că nu reţinu nici măcar fizionomia celui prezentat, totuşi nu putea să nu-mi fie ciudă că nu dăduse mîna şi cu mine.

Cumplitele încercări prin care trecusem ar fi fost compensate (cît de cît) de şansa de a mă făli la Bucureşti că am dat mîna cu însuşi Vladimir Putin.
Ajuns, în fine, dincolo de zidurile Kremlinului, am luat-o la goană.
În căutarea unui restaurant!
(Sfîrșit)

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)