cristoiublog.ro
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Fotografia ca lovitură de destin

Panait Gheorghişor, poştaş într-un sat dinspre Munţi, deveni activist al raionului Floreşti după ce „Scînteia” anunţă pe prima pagină că luase premierul întîi la concursul Ziaristul – tovarăşul nostru de muncă. Pagina a treia a gazetei, la care se făcea trimitere de la întîia, tipărea, împreună cu o fotografie tip buletin, materialele care se clasaseră pe primele locuri. Locul al treilea era ocupat de reportajul Vasile Heru citeşte „Minerul sovietic”. Era semnat de Ghiţă Tulumbea, tovarăş de abataj al lui Vasile Heru, miner stahanovist:

„Facem o vizită minerului Vasile Heru, a cărui fotografie am văzut-o la panoul de onoare al întreprinderii la care lucrează eroul nostru, întreprinderea minieră Lupeni, fruntaşă în întrecerea socialistă. Un şir de căsuţe frumoase, cu perdele albe, curate în ferestrele mari.

– Pe aici rîneau porcii bogătanului Costişeu, ne spune copilul Neluţu, care ne însoţeşte.

Faţa i s-a umbrit o clipă de un nor de tristeţe. Îşi aminteşte deodată ce i-a povestit tovarăşa învăţătoare despre viaţa grea a minerilor de pe aceste locuri. 24 de ore de muncă în întunericul minei… o bucată de pîine mucegăită. Cererile muncitorilor întîmpinate cu gloanţe… Apoi sclipeşte într-un zîmbet, zîmbetul copiilor liberi din R.P.R. A trebuit să vină Partidul şi Marea Uniune Sovietică pentru ca zîmbetul copiilor să fie senin. Batem uşor în uşă. Ne deschide o femeie tînără şi zîmbitoare, cu ochi negri ca mura, care ne pofteşte înăuntru. Ne întîmpină o căldură plăcută. Să tot vii acasă – zice tovarăşul meu cu ochii înlăcrimaţi de duioşie. Peste cîteva minute soseşte şi Vasile Heru. Zîmbind duios, tînăra soţie (stahonovistă, membră U.F.D.R.) îi pune masa. Ouă cu şuncă, pită albă, din cuptoarele patriei. Ne gîndim la hrana săracă de pe vremuri a minerului. O coajă de pîine mucegăită. O zeamă goală. Ne gîndim la planurile agresive ale imperialiştilor americani. Strîngem pumnii. Vasile ne ghiceşte gîndurile. A fost un drum lung, greu, pînă aici. Dar am biruit. Cine luptă sub conducerea Partidului, acesta e biruitor întotdeauna.

Vasile Heru, fruntaş în întrecerea socialistă, şi-a terminat masa. Zîmbindu-ne ştrengăreşte, tînăra soţie dispare în cealaltă cameră. Cîteva clipe mai tîrziu în încăpere se revarsă o cunoscută melodie:

– Avem de toate, ne spune mîndru Vasile Heru, şi sobă, şi aparat de radio, nou-nouţ, sovietic. Apoi se retrage în cealaltă cameră. Mai are cîteva pagini şi termină «Minerul sovietic». O carte luată de la bibliotecă. Spre seară plrecăm. Vasile Heru ne va însoţi o bucată de drum. Avem şedinţă de sindicat, îi spune el tinerei soţii, ne sfătuim cum să îndeplinim planul de Stat pe anul 1950. E musai să dăm ţării cît mai mult cărbune!”

Reportajul Am semnat Apelul Păcii, avînd ca autoare o bucătăreasă din Oraviţa, se clasase pe locul al doilea:

„Gospodina Aneta Bozdag, membră a U.F.D.R., porneşte prin cartier să strîngă semnături pentru Apelul păcii. Aneta Bozdag e o femeie între două vîrste, cu ochii vii, în trăsăturile căreia se mai văd încă urmele grelei vieţi duse în regimul burghezo-moşieresc. Văduvă de război, zvîrlită în stradă de patron, rămasă pe drumuri cu trei copii, Aneta Bozdag a suferit mizeria şi prigoana la care erau supuşi toţi oamenii muncii în timpul vremurilor de mult apuse. Ori de cîte ori îşi aminteşte, chipul Anetei Bozdag se îndîrjeşte de ură faţă de clasele exploatatoare şi de mulţumire faţă de regimul de democraţie populară, care i-a schimbat viaţa din temelii.

Alături de toţi oamenii muncii din scumpa noastră patrie, Aneta Bozdag luptă împotriva uneltirilor patronilor şi chiaburilor, împotriva imperialiştilor care vor să declanşeze un nou măcel mondial. Înainte de a porni la drum, Aneta Bozdag studiază cu creionul în mînă, notîndu-şi gîndurile într-un caiet gros, cumpărat din banii care i-au rămas în plus după reducerea preţurilor la bunurile de larg consum din ultima vreme. Citeşte îndelung, deşi le ştie pe de rost, cuvîntările marelui dascăl al omenirii, părintele tuturor oamenilor sărmani, Iosif Vissaronivici Stalin. Prima casă în care intră este cea a Bicăi Purnici. Această semnează bucuroasă Apelul păcii. Dar Aneta Bozdag nu se mulţumeşte cu atît. Folosind din plin tot ce a învăţat la şcoala de şase luni, o întreabă: ştii la ce foloseşte asta? Bica Purnici stă puţin pe gînduri, apoi mărturiseşte că nu prea vede cum nişte semnături ar putea opri războiul. Aneta Bozdag îi explică pe îndelete. Mulţumesc! zice Bica Purnici, trăiam pînă acum în întuneric, numai slugoii imperialiştilor sînt de vină. Apoi promite că de azi înainte va merge la UFDR. Micul meseriaş Ilie Găina semnează imediat şi se angajează pe deasupra să citească cu regularitate ziarele şi să lupte împotriva celor care răspîndesc zvonuri duşmănoase prin cartier, slugoi otrăvitori ai postului de radio «Vocea Americii». Asistenta medicală Vasilica Picioară declară că ea nu face politică. Răspunsul n-o descumpăneşte pe Aneta Bozdag. Aşa cum spunea tovarăşul Stalin, «mai sînt unii printre noi». Imediat începe să-i explice de ce e nevoie de semnătura ei, să-i povestească despre tînăra Louise Trintigent din Franţa, care s-a aşezat pe calea ferată ca să oprească un tren cu armament american. Convinsă, Vasilica Picioară semnează. La Maria Vrăbier merge mult mai uşor. Maria e membră a comitetului UFDR pe cartier şi una din cele mai active gospodine în lupta împotriva zvonurilor lansate de duşmanii democraţiei populare, cei ce ar vrea ca roata istoriei să se întoarcă. Cele două femei îşi strîng mîinile bucuroase. Te-am aşteptat cu nerăbdare, declară Maria Vrăbier, să-mi pun semnătura pe acest document care o să se ridice ca un zid în calea planurilor mîrşave ale aţîţătorilor la război. Maria Vrăbier semnează, apoi cele două femei încep să discute despre acţiunea de a doua zi: o adunare a tuturor femeilor din cartier pentru a le mobiliza împotriva zvonurilor periculoase. Curînd, vine şi Ion Vrăbier, fruntaş în întrecerea socialistă. El semnează apelul şi spune: or să vadă ei toţi cei ce vor război puterea noastră muncitorească. Apoi Ion Vrăbier povesteşte cum şi-a depăşit astăzi norma, spunînd că mîine, în şedinţa de partid, va cere înlocuirea acestor norme vechi, moştenite de pe cînd uzina era a patronilor, cu altele noi, muncitoreşti.”

Marele premiu fusese obţinut de Ion Vasîlcu, ţăran fără ştiinţă de carte, dintr-un cătun din Făgăraş.
Era un colind de tip nou:

„Sculaţi voi, români plugari,
Muncitori şi cărturari,
Că pe cer de răsărit
Stea măreaţă s-a ivit.
Tot poporul o zări
Şi-a scăpat în miez de vară*
De urgii şi de ocară
Să cinstim de Moş Ajun
Seara Sfîntului Crăciun
Praznic nou sărbătoresc
Pentru cei care muncesc!

* 23 august 1944”

 

Reportajul lui Panait Gheorghişor, foarte apreciat de redacţie într-o notă, se intitula: Muncitorii noştri se mîndresc cu reducerea preţurilor:

Azi dimineaţă, la prima oră, ne-am îndreptat spre fabrica Apaca, unde muncitorii obţin noi şi însemnate succese în bătălia pentru îndeplinirea Planului de Stat şi dau lovituri mortale d-lui Truman. Pe drum, gropi, hîrtoape. Iată ce moştenire ne-a lăsat burghezo-moşierimea! Astăzi a apărut în «Scînteia» Hotărîrea privind reducerea preţurilor. Deşi am vrut să fim înaintea vestei, n-am reuşit. Încă din primele minute al programului, vestea reducerii preţurilor s-a răspîndit cu iuţeală prin toată întreprinderea. Toţi au în mînă «Scînteia», pe care o distribuie la intrare, veselă, Maria Constanţa, tanti Tanţa, cum i se spune activistei noastre sindicale. Nea Fane, de la Forjă, fruntaş în producţie, începe să citească cu voce tare Hotărîrea. Strînşi în jurul lui, ucenicii sunt numai ochi şi urechi. – No, feţii mei, zice cu glasul lui bubuitor nea Fane, vedeţi voi grija partidului?! Privirile îi strălucesc de mîndria de a trăi şi munci în regimul de democraţie populară. Un altul, muncitor la secţia Mecanică, zice mîndru: eu ştiu vestea de aseară, am radio cu galenă. Din mijlocul grupului izbucnesc strigăte: Să ne trăieşti partid iubit! Aşa da, vom mări producţia! Femeile din brigada Vasilicăi Stratulă socotesc ce ar putea cumpăra datorită reducerii. – Eu, îşi înalţă vocea Stana Stănică, voiam să-mi cumpăr copiilor, cu banii pe care-i aveam, câte o pereche de pantofi. Acum le voi cumpăra cîte cinci la fiecare.

Oamenii discută aprins.

«Trăiască Stalin!», strigă o voce înaltă de femeie şi, ca la un semn, toată secţia aplaudă entuziasmată.”

Panait Gheorghişor nu fusese în viaţa lui la Bucureşti şi, cu atît mai puţin, la Apaca. Scrisese însă reportajul într-o noapte, dintr-o suflare, după ce citise, din scoarţă în scoarţă, conspectîndu-l într-un maculator, Manualul corespondentului voluntar.

Impresionaţi că fusese lăudat de Scînteia, cei de la raion îl căutară şi-l numiră activist.
Urcînd din treaptă-n treaptă, Panait Gheorghişor ajunse secretar de regiune. Prin 1955 era în plină urcare. Tînăr, inteligent, harnic, avea toate şansele să ajungă şi mai sus. Avea şi un dosar de cadre foarte bun. Acesta conţinea, printre altele, şi caracterizarea făcută de preşedintele Sfatului popular din sat:

„Subsemnatul Fănică T. Grosu cunosc pe tovarăşul Panait, a fost poştaş în această comună, unde în permanent a ţinut legătura cu masele şi a stat în permanenţă lîngă durerea poporului salvînd durerea celor în cauză a fost şi este ataşat poporului. Ca funcţionar nu a avut în vedere de a se îmbogăţi. Face parte din clasa socială Ţărani mijlocaşi.

Are spirit revoluţionar şi perspective de ridicare. Viciuri nu-i cunosc, nici o faptă rea, în afara de morala partidului”.

Urma un soi de chestionar completat astfel:

  1. Punctualitate la serviciu …………………………… da
  2. Conştiincios ………………………………………….. da
  3. Cinste ………………………………………………… da
  4. Vicii ………………………………………………….. nu
  5. Comportare în societate ……………………………… da
  6. Asimilarea materialelor ……………………………… da

N.B. Nivel politic în creştere”.

Cei din jur îi preziceau o carieră frumoasă. Apropiaţii îl întrebau în glumă dacă şi-a înrămat deja portretul. Făceau asta, desigur, în cerc restrîns şi atunci privind în jur.
În toamna aceluiaşi an, se întîmplă însă ceva care răsturnă totul. Soarta, vicleană, dovedi că, pînă atunci, nu făcuse altceva decît să aştepte tăcută prilejul. Numele ei, era de data asta, Petre Lupaşcu, un tînăr muncitor de la Siderurgistul, membru al cercului foto din întreprindere. Ce legătură putea fi între tînărul şi neînsemnatul muncitor, Petre Lupaşcu şi puternicul secretar de regiune, Panait Gheorghişor?

Timp de aproape un deceniu nu fusese nici o legătură. Din după-amiaza zilei de 7 septembrie 1955, Petre Lupaşcu deveni mîna oarbă a destinului. În acea după-amiază, în timp ce, în celălalt capăt al oraşului, Panait Gheorghişor prezida o adunare generală de sindicat la Întreprinderea de Confecţii, avînd drept subiect principal depăşirea planului la tivuri, tînărul Petre Lupaşcu se prezentă la ziarul regional Înainte, unde găsi pe redactorul de serviciu. Coincidenţă fatală: redactor de serviciu se nimeri Nicolae Istrate, singurul specialist în Istorie din redacţie. Dacă ar fi fost altcineva, Viorel Albu, de la Sport, de exemplu, desigur, altele ar fi fost întîmplările care au urmat. Viorel Albu, care sută la sută, ar fi jucat table cu portarul, l-ar fi dat afară pe tînărul muncitor, zicînd că ei nu se ocupă cu aşa ceva. Dar, în viaţă, ca şi în Istorie, nu există „ce-ar fi fost dacă ar fi fost”. Dacă ar fi fost de serviciu Viorel Albu, poate că Panait Gheorghişor ar fi ajuns o mare personalitate politică. Dar uite! de serviciu a fost, în acea zi, Nicolae Istrate, singurul ins din redacţie cu o pregătire istorică, adică exact omul care nu trebuia. Nicolae Istrate, care, spre deosebire de Viorel Albu, nu obişnuia să joace table în timpul programului, fiind, în general, un om care trata toate lucrurile cu seriozitate, luă filmul din mîna lui Petre Lupaşcu, îl întrebă de unde îl are, apoi, încă nesigur dacă omul căruia i se adresa era cel mai nimerit să-l ajute pe tînărul din faţa lui, formă numărul Muzeului regional de Istorie.

– Cu tovarăşul Georgescu, zise Nicolae Istrate, întorcîndu-se spre tînărul care aştepta în picioare şi, acoperind cu mîna receptorul, îi ceru filmul.
– Alo! Tovarăşul Georgescu! Te salut, Gigi Istrate la telefon.

Şi iar putem vorbi de un lanţ al coincidenţelor care alcătuiesc ceea ce îndeosebi numim soartă. Putea ca Georgescu să nu fie la muzeu. Din cele şapte zile ale săptămînii, abia dacă petrecea jumătate de zi la sediu. Restul, era pe teren. Aproape sută la sută, el putea fi în altă parte decît la birou. Jocul sorţii a făcut însă ca în acea seară de septembrie el să se afle acolo, lîngă telefon. Şi, culmea! avea să constate mai tîrziu, zguduit de rara coincidenţă, Petre Lupaşcu, Georgescu trecuse întîmplător pe la birou. Cînd sunase telefonul, tocmai se pregătea să plece. Astfel, filmul pe care tînărul muncitor îl avea de la un fost colonel, acum mort, nimeri, prin intermediul Muzeului regional, în mîinile organelor de Securitate. Într-una din fotografiile extrem de importante, pentru că înfăţişau aspecte din activitatea legionară – colonelul fiind un fel de martor amator al multor evenimente istorice – într-una din aceste fotografii, deci, se vedea o demonstraţie legionară, şi în primele rînduri ale acesteia cei de la Securitate descoperiră o figură cunoscută, foarte cunoscută. Imediat, fotografia fu trimisă la Bucureşti, însoţită de o bănuială. La Bucureşti, după cîteva analize de laborator, bănuiala începu să devină certitudine. Cel de-al doilea ins din primul rînd al demonstraţiei legionare era Panait Gheorghişor, secretarul regiunii. Alături – identificat după serioase cercetări – păşea un legionar care în acel moment era arestat. În consecinţă, peste cîteva zile, într-o după-amiază de duminică, Panait Gheorghişor primi vizita unui fost coleg de şcoală, pe care nu-l mai văzuse de prin ’38-’39. Colegul, pe nume Nicolae Neculana, era – după spusele lui – achizitor la ORACA, şi mergea, acum, la Oradea, după un transport de juncani. Trecînd prin Floreşti, aflase de funcţia fostului său coleg şi prieten. Se gîndise să-l vadă. Să-l vadă şi să se bucure. Succesele prietenului său îl fericeau. Aici, lui Panait Gheorghişor i se păru că fostul coleg de şcoală zîmbeşte strîmb. A fost însă numai o clipă, fulgerătoare, în care privirile celuilalt au avut o sclipire rea, rînjindă. Imediat, trăsăturile i se destinseră, şi omul deveni ceea ce era de obicei: un ins cam mălăeţ, cu inima largă, superficial în tot ce făcea. Nu, nu putea rămîne până a doua zi, îi părea rău că trebuia să-l amărască pe cel mai bun prieten al său, da, pe cel mai bun prieten, dar trebuie să plece, avea tren la 19 punct şi nu putea să întîrzie. Fostul coleg de şcoală se ridică în picioare.

Mai tîrziu, după ce revăzuse scena de mii de ori, pînă cînd trăsăturile actorilor se estompară şi se decolorară, ca un tablou trecut prin mii de mîini, Panait Gheorghişor pretinsese că, după plecarea fostului coleg, simţise ca un fel de sîcîială nedesluşită, ca o rosătură incomodă. Nu mare, difuză, însă destul de persistentă ca să-i piară toată buna dispoziţie. Era însă mai mult o părere, născută din cele întîmplate după aceea. Atunci, cînd se întorsese în casă – după ce-şi condusese musafirul pînă la poartă – nu simţise nimic deosebit.

Peste cinci zile, Plenara Comitetului Regional, condusă de un tovarăş venit de la Bucureşti, avea să voteze în unanimitate excluderea din partid a lui Panait Gheorghişor, „pentru nesinceritate faţă de partid”, şi trimiterea lui la „munca de jos”, mai precis ca mulgător la un IAS, pe care-l înfiinţase el, în persoană, cu cîţiva ani în urmă.

În 1968, cînd se analiză situaţia cadrelor de conducere care căzuseră victimă abuzurilor staliniste, alături de Lucreţiu Pătrăşcanu, fu reabilitat şi Panait Gheorghişor.
Îl numiră membru al Colegiului Central de Partid. Fiind în vîrstă, în ultimii ani ai lui Ceauşescu îl trecură pe linie moartă, ca director al Institutului.

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *