Gîndul de duminică, 14 ianuarie 2018

Tudor Arghezi despre atotputernici zilei: „E de ajuns ca insul să ajungă guvern şi regim, că nu mai ţine socoteala de nimeni şi de nimic”

Am citit tableta lui Tudor Arghezi Peste zece ani, apărută în Adevărul din 15 februarie 1947, cu peste patru decenii în urmă, la sala trei, cea cu Publicații interzise a Bibliotecii Academiei. Lucram la Istoria literaturii proletcultiste, și pentru capitolul Schimbarea la față a PCR față de Tudor Arghezi căutam în tabletele iscălite în Adevărul aluziile marelui publicist la dictatura pe cale de a se instala, aluzii sesizate de comuniști, pe cale de a-l exclude un timp pe poet din circuitul publicistic și editorial. Trimiterile la măsurile de constrîngere adoptate de regimurile anterioare mi s-au părut, la vremea respectivă, suficient de aluzive la ce se întîmpla în 1947, după ce comuniștii cîștigaseră alegerile din 1946, astfel că Moscova putea susține în fața Occidentului legitimitatea regimului impus de ea în țara ocupată prin Lovitura de stat de la 23 august 1944.

Am recitit nu de mult tableta împreună cu altele, cuprinse în volumul de Publicistică editat de Academie.
Între Ion Cristoiu de acum patru decenii și cel de acum se întinde o prăpastie de diferențe.
Una e desigur cea care ține de țelul lecturii. Cu patru decenii în urmă am citit tableta pentru a găsi argumente de folosit într-o cercetare mai amplă. Acum am citit tableta fără nici un scop. Pur și simplu din plăcerea dată de lectura publicisticii argheziene, evident, cînd această publicistică mîrîie la puternicii zilei și nu surîde contracost.

Cea mai importanță deosebire constă în experiența de viață.
Cînd scria tableta din 15 februarie 1947 Tudor Arghezi avea 67 de ani și peste 30 de ani de activitate de ziarist.
Cînd îi citeam tableta, eu aveam doar 27 de ani și doar 7 ani de activitate de ziarist.

Dar nu numai atît.
Așa cum se vede, Tudor Arghezi melancolizează în această tabletă pe seama mării și decăderii atotputernicilor zilei.
Avea pentru aceasta drept argument zeci de momente la care fusese martor ca ziarist:
De la prăbușirea lui Averescu pînă la condamnarea la moarte a Mareșalului.

Eu la ce măriri și decăderi fusesem martor pînă în 1975?
Ca experiență de martor direct al vieții politice, cunoșteam un singur regim – cel al lui Nicolae Ceaușescu – la a cărui mărire nu asistasem și la a cărui cădere aveam să asist abia peste 14 ani.

Împlinesc anul acesta 70 de ani și 50 de ani de activitate.
Ca și Tudor Arghezi din 1947 am fost martor al zeci de măriri și decăderi, dar mai ales al credinței tuturor atotputernicilor zilei că sînt eterni.
Am văzut atîția politicieni care, odată ajunși, cum spune Arghezi în chip genial, guvern și regim, s-au crezut eterni, că nu mai miră nimic.
Nici măcar faptul că Mihai Tudose, premier pus de PSD, se poartă de parcă l-ar fi pus în funcție însuși Dumnezeu.

Peste zece ani

Am cunoscut, într-o viaţă de om, sumedenii de înălţări, de schimbări şi căderi. Pe o poartă a timpului am văzut cavalerii, strîngînd în pulpe şi pinteni cai năbădăioşi, intrînd pe bulevarde cu flamuri şi panaşe. Trîmbiţele lungi, ridicate oblic spre cer, vesteau o purcedere triumfală, şi copitele călcau în potcoave parcă inima poporului frîntă. Scos cu poliţia din căminuri ca să aducă ovaţii şi urale, omul asculta de comanda unui agent în civil.

I-am văzut apoi, pe victorioşi, întorcîndu-se pe jos, pe furiş, fără platoşe, fără coifuri, în zdrenţe, cu călcîiele goale, ferindu-se să fie recunoscuţi, cerşind un muc de ţigară. Parcă nici nu fuseseră niciodată. Unii, pedeştri puseseră o uniformă şi defilau cu braţul drept întins către o fereastră cu perdelele trase. Cînd s-au rupt rîndurile, nu li se mai vedeau picioarele de fugă. Unora le-au căzut nădragii.

Toţi erau impetuoşi, măreţi, impertinenţi. Ţara începea toată vremea o „eră nouă” sub ameninţarea scrîşnită. Lumea era obligată să se dea pe un calapod. Acelaşi număr de pălărie, capete standard după model, mişcarea mîinilor supravegheată. S-a reglementat şi trotuarul în Bucureşti, pe dreapta dusul şi pe stînga întorsul. Dacă te găseai la „Capşa” şi voiai să treci în Sărindar, nu era voie. Trebuia să te duci pînă-n dreptul Societăţii de Telefoane, unde se croise cu vopsea pe caldarîm o vamă, să treci strada acolo şi să te întorci de unde porniseşi. Drumurile spre Giurgiu trebuiau, musai, să ocolească prin Ploieşti.

Colţurile cîtorva străzi, ca nişte morminte, erau împresurate cu ghirlande de lanţuri pe stîlpi.

E de ajuns ca insul să ajungă guvern şi regim, că nu mai ţine socoteala de nimeni şi de nimic. Venise cu nişte cucuie, şi ele s-au făcut repede coarne.

Un dictator, cu care fusesem prieten, a izbucnit într-un vast hohot dr rîs, odată, cînd l-am prevenit, informat de o indiscreţie, că a doua zi cade de la putere. „Tu să sănătos! – mi-a răspuns. Sîntem aci pe cel puţin zece ani!”
Se credea etern.

A doua zi, către seară, m-a chemat la telefon.
„De unde ştiai” m-a întrebat. – „O să-ţi spun peste zece ani”, i-am răspuns.
Nu m-am ţinut de cuvînt, că a murit.”