Cum au dat foc ai noștri Gorunului plantat de Nicolae Ceaușescu la Țebea

Istoricul Ionuț Cojocaru mi-a semnalat un text scris și publicat de el pe blogul personal, în 20 iulie 2018, după o călătorie la Țebea.
Citez după cum urmează:

„Țebea este reprezentativă pentru istoria modernă a României. Evenimentele istorice au fost create de eroii transilvăneni, cei care de la idei au ajuns la fapte. Un drum lung, anevoios, dureros, plin de sacrificii. Unii dintre cei mai importanți eroi ai revoluției române din 1848 ca Avram Iancu, Ioan Buteanu, Simion Groza, Theodor Popp sunt înmormîntați aici. Tot aici se odihnesc și cei care au luptat în războiul de independență sau în Primul Război Mondial.

Horea, în 1874 i-a chemat la luptă pe moți în jurul Gorunului. Era cel mai înalt copac și de regulă acolo se țineau întîlnirile, Sfatul Bătrînilor. Se spune că Mihai Viteazul s-a odihnit la umbra Gorunului. Gorunul istoric a fost restaurat în 1947, trunchiul său a fost cimentat de către sculptorul Radu Moga Mânzat.

Pe lîngă gorunul lui Horia, mai sînt încă 3 plantați în 1924 când o delegație din care făcea parte regele Ferdinand, Regina Maria, Ionel Brătianu, M. Berthelot, Ioan Lupaș au vizitat mormîntul lui Avram Iancu. Regele a plantat un gorun lîngă cel al lui Horia, regina mult mai în spate, lîngă generalul francez. Ionel Brătianu nu a plantat. De ce Regina Maria nu a plantat un gorun lîngă rege ci lîngă generalul francez nu am reușit să aflu.

În octombrie 1966 Nicolae Ceaușescu vizitează Țebea prilej cu care plantează și el un gorun în spatele mormîntului lui Avram Iancu. Gorunul este scos la sfîrșitul lui decembrie 1989 și ars în fata primăriei. Se spune că de mare ce era, a ars cîteva zile. Ghidul l-a prezentat ca un fapt normal.

O fi bine, o fi rău? Vă las pe voi să meditați la această decizie a țebenilor de atunci.”

Nu știu cum au răspuns cititorii săi acestei provocări la vremea publicării.
Considerîndu-mă deja un cititor de-al său îmi permit să răspund reproducînd fragmente dintr-un text mai vechi de-al meu: Boala de a dărîma statuile:

„Dărîmarea statuilor și a monumentelor în general n-a fost inventată de noi, românii. Prin 1990, cînd nu mai știai în ce parte a Bucureștiului să alergi pentru a nu scăpa spectacolul unei noi statui smulse cu macaraua de pe soclu, am crezut că acesta e un nărav tipic dîmbovițean. Ulterior, plecînd de la această naivitate, unii s-au grăbit chiar să deplîngă anul respectiv. L-au poreclit anul nihilismului. În realitate, nu eram singurii porniți să dăm jos statuile. Întreaga Europă de Est se burzuluise împotriva personajelor turnate în bronz sau cioplite în piatră. La Varșovia, la Praga, la Sofia și la Tirana mulțimile, incitate de discursuri profetice, avînd în frunte fanatici mai mult sau mai puțin autentici, rătăceau de-a lungul și de-a latul orașului căutînd cu înverșunare statuile trecutului. Cea mai mare victimă a acestei revolte împotriva oamenilor de piatră, urmînd celei împotriva oamenilor din carne și oase, a fost Vladimir Ilici Lenin. Memoria omenirii va păstra pentru totdeauna imaginea celebrului Ulianov smuls de pe soclu de o macara uriașă, după ce în prealabil gîtu-i fusese strîns de juvățul unui odgon. Nu-i exclus ca șuruburile macaralei să fi fost puse în mișcare de un membru al clasei proletare, clasă căreia Vladimir Ilici Lenin îi promisese, cu 70 de ani în urmă, Raiul pe pămînt. În furia cu care respectivul umbla la manete era ceva și din nemulțumirea proletariatului care luase în serios, cîndva, aceste făgăduieli deșarte. Jumătate de secol de comunism îl convinsese că promisiunile celui săpat în piatră sufereau, ca toate promisiunile politicienilor, de deșertăciune. De altfel, respectivul se lămurise de asta, chiar în timpul ștrangulării lui Vladimir Ilici Lenin. Macaraua, care era – ca moștenire socialistă – una din promisiunile făcute de Vladimir Ilici Lenin, mergea ca dracu’.

Nu era singura imagine simbol. Doborîrea statuilor leniniste s-a dovedit a nu fi o treabă prea ușoară. La noi, la București, a fost nevoie de truda unei zile întregi. Pierdut în mulțimea din jurul faimosului soclu, găzduit de Piața Scînteii, mi-am dat seama de problemele puse de dărîmarea acestei statui. Dimineața, lucrurile păruseră simple mulțimii întărîtate. Se repezise la statuie s-o dea jos cu mîinile goale. Elanul revoluționar s-a frînt imediat. Leninul de bronz continua să rămînă în picioare. Cu un surîs disprețuitor. Un surîs față de credința neghioabă a maselor că el poate fi smuls atît de ușor. Au urmat fel de fel de combinații. S-a adus o macara. S-a încercat să i se rupă statuii gîtul. S-a vrut să i se dea, apoi, peste ceafă cu un bolovan. La vremea respectivă nimeni nu se gîndea că e vorba de un simbol. Că personajul de pe soclu ne avertiza cît de greu, cît de complicată va fi smulgerea sa din conștiințe. Abia acum, după 80 de ani de al revoluția bolșevică, ne dăm seama cîtă dreptate avea Vladimir Ilici Lenin !

Dărîmarea dîmbovițeană a statuilor nu este o surpriză nici din punct de vedere istoric. Fiecare nouă epocă a conținut aruncarea de pe soclu nu numai a oamenilor, dar șu a încarnărilor în piatră ale acestora. Comunismul însuși a început prin a dărîma statuile anterioare. În chiar interiorul comunismului distrugerea statuilor și-a avut rolul său. Uriașul Stalin din Piața Aviatorilor din București a dispărut într-o singură noapte. Ca și cultul lui Stalin, de altfel. (…)

Distrugerea monumentelor e un semn al puterii acestora de a simboliza ceva. Dacă ar fi niște simple pietre, mai mult ca sigur nimeni nu s-ar atinge de ele. Ele sînt însă ridicate pentru a semnifica triumful unui regim asupra altuia. Ele sînt dărîmate toate pentru a semnifica prăbușirea regimului anterior și triumful unuia nou.

Dintre toate gesturile omenești dărîmarea statuilor pare cel mai absurd din punct de vedere practic. În definitiv un monument e o biată alcătuire de pietră. Dacă ne gîndim însă mai bine dărîmarea statuilor e unul din gesturile cele mai omenești cu putință. Numai omul e în stare să-și ridice statui și să și le dărîme. Porcul, de exemplu, n-ar fi capabil de așa ceva. ”