cristoiublog.ro
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Gîndul de duminică, 27 mai 2018

Corneliu Coposu despre Ana Pauker: „Păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite”

Conferința de presă prin care s-a dat publicității Testamentul politic al lui Corneliu Coposu a readus în prim plan personalitatea unuia dintre cei mai mari oameni politici ai perioadei postdecembriste. A fost pentru mine prilejul de a-mi reaminti că am scris și publicat un eseu despre uriașa forță morală a Seniorului. La vremea respectivă (1999) scena politică și publicistică a României era dominată de ura oarbă față de trecutul comunist. Marin Preda ne-a zis că ura nu înseamnă altceva decît atașarea nefirească față de cel urît. Starea asta de spirit devenise politică la cel mai înalt nivel. CDR, cîștigătoarea alegerilor din 1996, în loc să administreze țara, se ocupa cu anticomunismul. Două interviuri date la de Corneliu Coposu pe vremea cînd mai trăia mi-au atras atenția prin uluitoarea seninătate cu care Seniorul își privea trecutul și, culmea!, chiar dușmanii comuniști.

De la apariția eseului meu au trecut 19 ani. Trecutul comunist e abordat în continuare cu ură, deși acest trecut e demult oale și ulcele și alte pericole pîndesc democrația noastră decît revenirea comunismului. În aceste condiții am socotit că n-ar strica dacă aș republica aici eseul din 1999.

Contele de Monte Cristo pe invers

Povestea lui Al. Dumas e ştiută pe de rost de toţi copiii mari şi mici ai lumii. Închis pe nedrept, un cetăţean, Edmond Dantes, evadează după 20 de ani şi se răzbună crunt pe toţi cei ce l-au trădat. Al. Dumas n-a apucat televiziunea. Dacă ar fi trăit azi, mai mult ca sigur ar fi fost unul dintre cei mai cunoscuţi, dar şi cei mai bogaţi scenarişti de seriale cărora specialiştii le zic Soup Opera. Contele de Monte Cristo bate în simplism psihologic toate serialele de succes din ultimele decenii. „Dallas“-ul e biet copil pe lîngă proza lui Dumas. Pot fi aduse romanului numeroase obiecţii privind necesara profunzime psihologică. Faptul că nevoia de răzbunare nu poate avea tăria de tip Monte Cristo decît numai la un paranoic – e doar una dintre ele. Orice om normal, o dată ieşit din grota care l-a rupt de restul lumii timp de două decenii, s-ar fi gîndit la alte lucruri mai interesante decît la răzbunarea pînă-n pînzele albe.

Dorinţa de reîntoarcere în lagăr

O viguroasă contrazicere a romanului lui Dumas ne-o propune cartea lui Vasili Grossman, Totul curge. Personajul principal, Ivan Grigorievici Sokolov, se întoarce din lagăr după trei decenii. A intrat la 20 şi a ieşit la 50 de ani. A ajuns acolo, ca mai toţi ruşii vremii sale, din cauza unui denunţ. Al. Dumas ar fi făcut din el un nou Conte de Monte Cristo. Mai ales că Ivan Grigorievici Sokolov se întoarce în plin hruşciovism, cînd se putea întreprinde ceva împotriva agenţilor şi informatorilor din KGB-ul lui Beria. Numai că Vasili Grossman e un mare scriitor. Şi, mai ales, e un scriitor rus. Drept urmare, el deţine o pătrundere psihologică greu de presupus la francezul Al. Dumas. Sub semnul acestei cunoaşteri a adîncimilor sufleteşti, Grossman îşi intitulează romanul în chip semnificativ Totul curge. Revenit după 30 de ani, cărunt şi obosit, Ivan Grigorievici îşi dă seama că totul trece. N-are nici un chef de răzbunare. Nu simte nevoia să plătească nici măcar cînd dă nas în nas cu cel ce l-a denunţat. Altele sînt problemele lui de acum. Între ele, la loc de frunte se află adaptarea la lumea în care a picat. Aceasta, deoarece Ivan Grigorievici găseşte, la întoarcerea din tunelurile staliniste, o altă realitate. În cele trei decenii de absenţă, viaţa a mers înainte. Iubita s-a măritat şi e deja bunică. Vărului său, Nikolai Andreevici, i s-a născut o fiică, Varia. Pînă la revenirea lui Ivan, Varia a avut timp şi să moară. Întorsul de pe altă lume n-o va cunoaşte niciodată.

Schimbarea din jur e atît de mare că dă naştere unui fapt la care nimeni nu se aştepta. Mulţi dintre cei eliberaţi, bătrîni îndeosebi, ar vrea să ajungă la loc, în lagăr. Deceniile petrecute departe de lume le-au păstrat în memorie o anume Rusie: cea a tinereţii lor. Reveniţi de dincolo de Cercul Polar, ar vrea s-o regăsească. întreprindere zadarnică. Rusia de pe vremuri nu mai e. Adevărata Rusie e cea din lagăr:

„Stînd în gară, el se gîndea la zilele neplăcute petrecute la Moscova şi Leningrad, şi îşi amintea discuţia avută odată în lagăr cu un general de artilerie ţarist, vecin de prici cu el. Bătrînul îi spusese: «Nu plec din lagăr nicăieriaici e cald, oameniicunoscuţi, unu-i dă bătrînului o bucăţică de pîine, altul o piroşcă din pachet…».

Întîlnise nu o dată asemenea bătrîni care nu mai voiau să părăsească lagărul; acolo, în lagăr, era casa lor, mîncare la oră fixă, darurile vecinilor binevoitori, căldura godinului.

Şi într-adevăr, unde s-ar fi putut ei duce, ei, care păstrau în străfundurile de nepătruns ale sufletului lor amintirea strălucirii lustrelor din Ţarskoe Selo şi a soarelui de iarnă de la Nisa? Unii şi-l aminteau pe Mendeleev care venea la ei în familie să-şi bea ceaiul ca între vecini, pe tînărul Blok, şi-i aminteau pe Skriabin şi pe Repin; alţii mai păstrau în cenuşa caldă a amintirii pe Plehanov, Gherşuni, Trigoni, pe prietenii marelui Jeliabov. Fuseseră cazuri cînd bătrînii eliberaţi ceruseră să fie primiţi înapoi în lagăr; vîrtejul vieţii îi răsturna de pe picioarele lor slabe, nesigure, oraşele imense îi înspăimîntau cu pustiul şi frigul lor.

Şi Ivan Grigorievici voi parcă şi el să se întoarcă în spatele sîrmei ghimpate, să-i caute pe toţi cei obişnuiţi cu căldura zdrenţelor, cu strachina de ciorbă chioară, cu soba din baracă. Ar fi dorit să le spună: «E într-adevăr groaznic în libertate!»”.

Seninătatea lui Corneliu Coposu

Doi ani mai tîrziu, după lectura lui Totul curge am descoperit acelaşi sentiment la cîţiva paşi de mine, departe de mult încercata Rusie. Corneliu Coposu s-a confesat în două cărţi de dialoguri: unul cu Vartan Arachelian, celălalt, cu Doina Alexandru. Marele om politic a făcut 17 ani de puşcărie sub comunişti. Cîţiva dintre ei în muţenia absolută a celulei speciale. Dialogurile stăruie asupra acestei etape de destin. Amintirile din închisoare ale lui Corneliu Coposu conţin întîmplări incredibile, pe care nici fantezia lui Al. Dumas nu le-ar fi putut confecţiona. Cu toate acestea, cele două cărţi respiră o seninătate uimitoare, ivită din iertarea celor care l-au trimis, ca pe vremuri, pe Edmond Dantes, să-şi petreacă tinereţea într-o grotă. Ce-a făcut Edmond Dantes devenit Conte de Monte Cristo după ieşirea la lumină ştim cu toţii. Răzbunarea la care se dedă trădează o ură vie, ce nu-şi găseşte rezolvarea decît în crunta pedepsire a vinovaţilor. Dacă şi-ar fi scris memoriile, Contele de Monte Cristo i-ar fi înecat pe foştii săi duşmani într-o călimară de sînge, largă şi profundă cît un ocean. Corneliu Coposu nu cade în această capcană. După ce suferise din partea comuniştilor nu numai nedreapta închidere între zidurile de mormînt ale celulei speciale, dar şi hăituirea din primii ani postdecembrişti, el găseşte puterea de a fi senin. Senin în relatarea molcomă, sadoveniană, i-aş zice, a calvarului îndurat: arestat la 14 iulie 1947 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă; 17 ani şi jumătate de detenţie dintre care 9 de izolare totală; 2 ani de domiciliu forţat; slujbe de muncitor necalificat; supravegheat de Securitate, anchetat şi percheziţionat la domiciliu. Senin în portretizarea călăilor săi: Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ana Pauker. Senin în retrăirea întregului trecut:

„Mi-am făcut un examen de conştiinţă…

Am trecut în revistă toate suferinţele şi mizeriile prin care am trecut de-a lungul puşcăriilor, a anilor de detenţie, a persecuţiilor penitenciare. Şi cred că aş opta pentru acelaşi destin… Cred că destinele noastre sînt scrise dinainte. Nu sînt fatalist, dar dacă mi s-ar ridica în faţă aceleaşi alternative, ceea ce aş alege ar fi tot trecutul pe care l-am trăit şi pe care l-aş repeta cu seninătate”.

Această împăcare dă confesiunilor sale nu numai o valoare morală exemplară, dar şi una istorică excepţională. Călăii săi comunişti beneficiază de obiectivitate. De aceea, dialogurile cu Corneliu Coposu sînt şi un solid document istorico-literar. Comunismul ne-a învăţat cu ponegrirea înaintaşilor de către urmaşi. Anii Dej ne-au propus o Ana Pauker caricaturizată. Anii Ceauşescu, un Gheorghiu-Dej schimonosit. Cei ce s-au bucurat de privilegii sub foştii stăpîni n-au şovăit a-i lovi în clipa cînd le-au luat locul. Deşi victima unor lideri comunişti, Corneliu Coposu e mult mai corect. Graţie acestei onestităţi, cele două cărţi de dialoguri ne aduc, întîia oară după 23 august 1944, portretele reale, nedesfigurate de antipatie, de propagandă simplistă, ale lui Dej, Pătrăşcanu, Pauker. Anticomunistul Coposu are forţa de a se ridica deasupra patimii mărunte numite răzbunare postumă. Exact ceea ce le-a lipsit comuniştilor cînd au vorbit sau au scris despre antecesori. Din dialogul cu Vartan Arachelian iată părerea lui Corneliu Coposu despre Dej:

„Mi s-a părut a fi un om modest şi onest”.

Şi cea despre Pătrăşcanu:

„Eu am stat de multe ori de vorbă cu Pătrăşcanu, am discutat în contradictoriu uneori, chiar cu schimburi violente de aprecieri, dar bineînţeles că totul se limita la o deosebire de concepţii. Trebuie să confirm că Pătrăşcanu a fost un comunist de salon, avea o viziune umanistă asupra guvernării comuniste, şi a fost scîrbit de excesele pe care le-au făcut tovarăşii săi. Nu era lipsit de sentimente româneşti: a fost în primul rînd român şi numai în al doilea rînd comunist”.

Reabilitarea Anei Pauker

Faţă de alţi lideri comunişti, Ana Pauker a avut dezavantajul de a nu fi traversat nici un moment de reabilitare. Gheorghiu-Dej a înnegrit-o cît a putut. Ceauşescu l-a repus în drepturi doar pe Lucreţiu Pătrăşcanu. În anii lui, imaginea Anei Pauker a rămas cea din perioada Dej. De aceea, femeia-comisar, venită de la Moscova cu tancurile ruseşti, a rămas în posteritate ca întruchiparea hidoşeniei absolute. I-a fost dat uneia din marile sale victime, Corneliu Coposu, s-o înfăţişeze într-o lumină adevărată. Dialogul cu Vartan Arachelian consacră un spaţiu însemnat Anei Pauker. Potrivit mărturiilor sale, Corneliu Coposu a cunoscut-o înainte de război, între zidurile închisorii de tranzit de la Cluj. Fruntaşul ţărănist fusese condamnat, în timpul regimului carlist, pentru les majestate, la trei luni şi o zi închisoare. La vremea respectivă, pentru a fi adus la Bucureşti, un deţinut trebuia să treacă prin mai multe închisori de etapă. La o asemenea închisoare face cunoştinţă Corneliu Coposu cu Ana Pauker. Relatarea întîlnirii are un farmec anume. Chiar la o vîrstă înaintată, Corneliu Coposu rămîne un bărbat galant. Amintirile sale despre Ana Pauker stau sub acest semn. Directorul închisorii îl anunţă că sosise în penitenciarul de etapă „o cucoană, o deţinută politică”:

„Îl întreb cum se numeşte, nu-i ştia exact numele. Am dedus din numele oarecum denaturat pe care mi l-a spus că e vorba de Ana Pauker.

Personal n-o cunoşteam, o ştiam însă după nume din procesele în care fusese implicată.

M-am prezentat la celula în care stătea Ana Pauker, celulă deschisă, bineînţeles, şi i-am spus: «Doamnă, am auzit că aţi sosit aici, şi am venit să văd dacă aveţi nevoie de ceva mîncare, îmbrăcăminte, cărţi pentru citit şi, eventual, dacă aveţi corespondenţă de trimis». Mi-a spus: «Mulţumesc, am de toate», şi într-adevăr avea de toate. Era foarte bine îmbrăcată, cu bocanci de iuft, cu pantaloni de sport, cu pulover scandinav, cu manta de piele”.

Şedeau faţă în faţă doi adversari politici ireconciliabili. Cu toate acestea ei găsesc tihna intelectuală de a discuta, chiar dacă în contradictoriu. Bătălia politică era văzută ca o confruntare de programe, de idei, nu ca o luptă care pe care, aşa cum se va întîmpla după 1945:

„Nu era o femeie frumoasă” – răspunde Corneliu Coposu la întrebarea lui Vartan Arachelian – „atunci nu era încă bătrînă. Nu putea fi numită o femeie graţioasă, avea o oarecare duritate în priviri şi în gesturi. Mi-a mulţumit frumos, mi-a spus că nu are nevoie de nimic, totuşi, i-am dus nişte portocale, prăjituri, m-a rugat însă să-i trimit o scrisoare la o adresă oarecare, lucru pe care-l puteam face cu uşurinţă, pentru că aveam legături stabilite şi, în plus, să i-l procur pe Proust. Voia să controleze ceva. Mi-am dat seama că este o femeie care, deşi nu avea multă şcoală, citise enorm, avea o cultură livrească foarte bogată (…). Timp de o lună cît a fost depusă în etapă la penitenciarul din Cluj, am discutat în repetate rînduri probleme politice, probleme economice (…).

O contraziceam de pe poziţiile mele, nu se lăsa combătută, şi avea argumente la îndemînă pentru a suporta un dialog în contradictoriu. În timpul cît a stat în închisoarea Clujului – vreo 29 de zile, cred, – am întreţinut cu ea şase-şapte şedinţe prelungite de discuţii în contradictoriu, ea fiind, cum am spus, o apărătoare foarte aprigă a ideilor marxiste”.

Concluzia desprinsă din paginile dedicate Anei Pauker surprinde prin detaşarea olimpiană. Corneliu Coposu nu-i poartă pic de ranchiună. Deşi între el şi Ana Pauker stau 17 ani de puşcărie. Puşi la cale tocmai de domnişoara devenită, după 1945, călăul politicienilor democraţi:

„În orice caz, păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrescă impresionată, care suporta dialogul cu uşurinţă şi avea la îndemînă argumente pe care ştia să le valideze cu multă pricepere”.

Ce-ar fi făcut Corneliu Coposu în locul Contelui de Monte Cristo? Amintirile despre cei ce l-au trimis în puşcărie ne lasă să înţelegem că nu s-ar fi răzbunat precum Edmond Dantes. O întîmplare povestită în dialogurile cu Vartan Arachelian ne spulberă orice îndoială. La un moment dat aţîţătorul discuţiei îl întreabă:

„După ce aţi ieşit, după 18 ani de puşcărie, aţi simţit că sînteţi mai puţin încrezător în oameni decît înainte?”

Seniorul răspunde fără să clipească:

„Nu mi-am pierdut încrederea în oameni şi, foarte curios, nu am fost persecutat niciodată de sentimentul răzbunării”.

Lui Vartan Arachelian declaraţia i se pare şocantă. Pentru a-l lămuri definitiv, Corneliu Coposu povesteşte întîlnirea sa, după decembrie 1989, cu unul dintre torţionari, „fostul director al celei mai severe puşcării”, cea din Rîmnicu-Sărat. Scena e antologică. Liderul ţărănist nu-l recunoaşte. Fostul director se miră:

„«Nu se poate, domnule Coposu, ca eu, care am avut atîtia deţinuţi să vă recunosc, iar dumneavoastră, care aţi avut doar un singur director…”

Corneliu Coposu povesteşte că respectivul fusese o adevărată fiară:

„Dictase împotriva mea o serie de pedepse care puteau să mă omoare în puşcărie, m-a condamnat la izolări, mi-a scos salteaua din cameră, obligîndu-mă să dorm pe gratii de fier”.

Cu toate acestea, întîlnindu-şi călăul, marele bărbat nu e încercat de nici o pornire spre răzbunare:

„Am discutat foarte amiabil, l-am întrebat cum se descurcă, avea o pensie de 6.000 de lei, o ducea foarte bine, se îngrijea de nepoţi. N-am avut nici cel mai mic sentiment de repulsie faţă de el (…)”.

Să ne imaginăm ce ar fi făcut Edmond Dantes într-o asemenea situaţie! Şi vom înţelege că Al. Dumas a scris un roman, Contele de Monte Cristo, fără o minimă pricepere a complicatei psihologii umane. Ceea ce nu e cazul cu amintirile celui ce a fost Seniorul.

Comentarii

12 Responses to Gîndul de duminică, 27 mai 2018

  • Seniorul a fost un Om!

  • Pozitia lui Coposu este, în comparație cu Dante, una răsăriteană, adevărată, care vine din cultura și mentalitatea ortodoxa.
    Și este adevăr, este noblețe. Răzbunarea e o slăbiciune, o mizerie in difinitiv…

  • @ciuma rosie
    Poate occidentul e inainte material dar te asigur ca spiritual nu e! Nici vila sau masina nu sunt esentiale ptr a fi Om! Oricum, ai citit dar n-ai inteles.

  • “Iertare, iertare, dar s-o știm și noi”, Maestre! Pe cine și pe câți ne sugerați?

    • Maryo ne SUGE rează că ar exista exprimările „pe cine ne sugerați” sau „pe câți ne sugerați”!! Când ești agramat, probabil și pesedist, pe deasupra, poți folosi verbul A SUGERA și în astfel de exprimări! Orice agramat îi e frică de gramatică, ți-ar zice Vasilica!

      • Ai și tu o manie, omule! Eu nu am avut și nici nu am cetățenie română! Nu știu de unde rezultă că aș fi pesedist.
        Dacă o “rup” cât de cât pe românește este DATORITĂ (ci nu din cauza!) norei mele și a afacerilor pe care le am în Ro. Băiatul meu care s-a lăsat “vrăjit” de această MÂNDREȚE de fată m-a rugat să-l ajut să-și extindă afacerea în țara voastră. Dar așa îți place ție să ieși în evidență! Mai mult NEGATIV decât pozitiv. Industria alimentară nu cunoaște culoarea politică! Pentru că n-așa, oamenii trebuie să mănânce. BOULE!

      • Oricarui,parca ar spune un academician neagramat.

  • @ Adriana Petrescu
    Sunt de acord cu tine. Bravo!

  • Dumneata domnule Cristoiu, ca adept , cel puțin odinioară, al “bășinismului” ai început să îți formezi și iluzia că orice îți iese din gură este și previziune ,și în diverse domenii ? Te “zbați” și dumneata în aceeași zonă, a “previziunilor”, cu Cosmin Gușă ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *