Gîndul de joi, 1 decembrie 2016

L-am văzut pe Fidel Castro!

Cine se întoarce de la Londra e întrebat dacă a văzut-o pe regină şi dacă a vizitat turnul Londrei. Cine se întoarce de la Paris trebuie să dea seamă dacă l-a văzut pe Balzac (mort, desigur) şi dacă a fost la Luvru. Cine se întoarce de la Havana e întrebat de două lucruri: dacă l-a văzut pe Castro şi dacă a băut un Mojito la Bodeguita del Medio. Chestiunea cu Mojito e uşor de rezolvat. Dacă ai dolari, fireşte. Mai greu e cu Fidel Castro. Mai ales dacă ai prea mulţi dolari şi, în consecinţă, aparţii imperialiştilor americani.

În cazul Castro, ai şansa unui răspuns cu înlocuitori: l-am văzut la televizor!
Eu însă mă pot mîndri că l-am văzut şi la televizor şi în carne şi oase.
La televizor l-am văzut în 31 martie 2001.
Seara, pe 30 martie 2001, m-am pomenit, vîrît pe sub uşa camerei de la hotel Habana Libre, cu un soi de bileţel. Secretariatul Grupului 12 Plus mă informa că din cauza manifestării Tribuna Abierta de la Revolucion, care avea loc a doua zi, dimineaţa, la Stadionul „Eduardo Saborit”, Bulevardul 5 şi Strada 146 vor fi închise.
Mi se recomanda astfel să plec mai devreme de la hotel şi să intru pe Strada 146 prin Strada 25.
Cu litere negre, să-mi sară în ochi, mi se atrăgea atenţia:
„Vă rugăm să nu vă uitaţi badgeul!”

Grupul geo-politic 12 Plus se reunea înainte de deschiderea oficială a Conferinţei, duminică 31 martie 2001, pentru a discuta ceva care nu mă interesa. Cum, de altfel, nu mă interesa prea tare nici reuniunea mondială a parlamentarilor. Astfel că n-am dat nici o atenţie bileţelului.
De el era ataşat o Adresă din partea Ministerului de Externe al Republicii Cuba.
Ministerul de Externe „saluta foarte călduros Onorabilele Misiuni Diplomatice Consulare şi Organismele Internaţionale acreditate în Cuba şi avea onoarea să le informeze că cu ocazia celebrării mîine dimineaţă a Tribunei Deschise a Revoluţiei, în municipiul Playa, cu o concentrare populară în aria sportivă «Eduardo Saborit», se vor produce afectări începînd cu ora 6,00 dimineaţa, pînă la finele activităţii, cu încetarea totală a circulaţiei în zonele circumscrise de Cubanacan şi Miramar, incluzînd Strada 146 şi Bulevardul 5”.

Un occidental get-beget n-ar fi înţeles nimic din tot haloimăsul ăsta.
Subsemnatul, pînă mai ieri, cetăţean al unei patrii socialiste, am priceput imediat:

1. Că la Stadionul «Eduardo Saborit» avea loc o manifestaţie Revoluţionară cu participarea lui Fidel Castro.
2. Că din cauza asta se întrerupea circulaţia.
3. Că manifestaţia urma să se transmită la televizor.

Drept urmare, am rămas în cameră toată dimineaţa şi m-am uitat la televizor.
Astfel am avut ocazia să-l urmăresc pe Fidel Castro, dîndu-se în spectacol la una dintre nenumăratele manifestări antiimperialiste din Cuba.
Acţiunea – pentru că aşa ţin minte că i se spunea pe vremuri – uneşte, într-o sinteză interesantă, montajul literar-artistic cu mitingul politic.
Cîntecele, deşi revoluţionare, beneficiază de o regie modernă, astfel că şi eu, străin de toată afacerea, le urmăresc cu plăcere la televizor, ca alcătuind un spectacol muzical.
Sînt chiar şi momente de acrobaţie.
După o poliţistă, ia cuvîntul şi un argentinian, într-un T-shirt cu Che Guevara, pe care, de altfel, îl şi invocă. Denunţă capitalismul, care pretinde a respecta drepturile omului, pe care le încalcă.
Om politicos, se referă şi la Cuba, ţară care-l găzduieşte, despre care spune că e în luptă, printre altele, şi cu Mafia de la Miami, pe care el – simt eu – e tare supărat.
Primul secretar al UJC pe Havana e categoric:
Capitalismul confundă democraţia cu multipartidismul şi fericirea cu satisfacţiile materiale.
Nu poate să încheie decît strigînd:
Patria o muerte!
Asistenţa strigă Trăiască Raul! Trăiască Fidel! Trăiască Fraţii Castro!

În tot acest timp, Fidel Castro a stat în primele rînduri, cu un steguleţ în mînă, cîntînd împreună cu poporul.
O pionieră urcă pe scenă şi anunţă:
Comandante Fidel Castro!
El Comandante urcă la tribună în strigătele asistenţei:
Fidel! Fidel!
E ca şi cum, la noi s-ar fi strigat, pe vremuri:
Nea Nicu! Nea Nicu!
Se adresează cu Compatriotas, dar şi cu Tovarăşi, cuvîntul care mă emoţionează, ca pe orice om năpădit de amintirile tinereţii.
Vorbeşte rar, cu un aer de patriarh al Poporului, referindu-se la uriaşa demonstraţie din 5 decembrie 1999, pentru Elian Gonzales, ca la începutul unei lupte „care s-a transformat azi într-o colosală bătălie de idei, care nu va înceta decît cu sfîrşitul sistemului imperialist”.
Finalul e patetic.
De o parte și de alta:
„Glorie poporului eroic care este şi va fi capabil să realizeze aceasta!
(Strigăte de Glorie)
Patria sau moartea!
Vom învinge (Ovaţii)”

Lucru curios!
Spectacolul continuă cu cîntece interpretate de copii, muzică populară, porumbei şi se încheie cu spectacolul de televiziune:
Seguimos en combate! (Continuăm în luptă!)

În carne şi oase l-am văzut la ceremonia de deschidere a celei de a 105-a Conferinţe Interparlamentare. Locul: Sala Mare a Palatului Congreselor. Data: 1 aprilie 2001, ora 19. Palacio de las Convenciones e o construcţie modernă, ridicată în 1979, cînd a avut loc la Havana Conferinţa ţărilor nealiniate.

La Tribuna de la Revolucion, liderul cubanez a venit în vestita sa uniformă. La şedinţa de deschidere s-a prezentat la costum. M-a surprins, ca şi în transmisia directă de la televizor, uriaşul său talent de Orator.
Discursurile lui Fidel Castro durează ore întregi. Primul său discurs televizat, cel din seara lui 8 ianuarie 1959, în fortul militar Columbia după intrarea Armatei Revoluţionare în Havana a ținut şapte ore.
La 28 martie 1960, pentru a răspunde acuzaţiilor aduse de jurnalistul vedetă al postului de radio CMQ, Louis Conte Agüero, fostul lui consilier de presă americană, a vorbit la televiziune patru ore în şir.
Un discurs din 2 decembrie 1961 a durat cinci ore.
În 5 decembrie 1988, la aniversarea debarcării în insulă, Fidel Castro a vorbit patru ore.
Şedinţa Consiliului de stat din 9 iulie 1989, în care s-a confirmat condamnarea la moarte a celor patru înalţi demnitari implicaţi în Afacerea Ochoa s-a transmis în direct la TV. Fidel Castro a vorbit trei ore şi 45 de minute.
Deşi atît de lungi, discursurile sale nu sînt scrise.
În presă e reprodusă varianta stenografiată.
La Sesiunea ONU din 20 septembrie 1960, el a ţinut un discurs de patru ore şi jumătate, având în faţă o simplă foie de note.
La deschiderea celei de-a 105-a Conferinţe interparlamentare din 2 aprilie 2001, la care am asistat, discursul său e scurt, uimitor de scurt. Chiar şi în aceste condiţii, el reuşeşte să electrizeze sala. Şi nu doar pentru că participau mulţi parlamentari din lumea a treia, dar şi pentru că Oratorul Fidel Castro e un spectacol unic.

Ţinînd cont de context, Fidel Castro şi-a construit discursul pe situaţia dramatică a omenirii.
El a început prin a face referire la locul în care se desfăşoară momentul. Un tic remarcat de Jean-François Fogel şi Bertrand Rosenthal în volumul „Sfîrşit de secol la Havana”:

„În general, după cîteva trimiteri iniţiale cu privire la îndoielile lui asupra necesităţii de a vorbi, la ideile pe care şi le pregătea în minte, el abordează o evocare a momentului şi a locului din care vorbeşte”.

Locul celei de-a 105-a Conferinţe, din 2001, e acelaşi cu locul în care s-a desfăşurat acum 20 de ani, în 15 septembrie 1981, cea de-a 68-a Conferinţă interparlamentară.
E punctul de plecare al unei comparaţii:

„Multe lucruri s-au întîmplat de atunci, deşi nimic nu s-a schimbat şi, mai curînd, situaţia s-a înrăutăţit în chestiuni vitale pentru omenire”.

Comparaţia va servi ţelului ascuns al Oratorului de a denunţa primejdiile care pîndesc planeta. Pînă atunci, auditoriul e atent la comparaţie:

„Atunci, poate, nimeni dintre dumneavoastră n-ar fi putut avea cu el un telefon celular. Abia existau şi n-aveam, în ţara noastră, instalaţiile pentru a le utiliza. Nicicum n-aţi fi putut comunica prin Internet. Acestă minune a ştiinţei nu era încă la îndemîna parlamentarilor. Petrolul era scump, dar asta nu e o noutate. Se acumulaseră o grămadă de conflicte. Acum, pur şi simplu, sînt mult mai multe. Existau două superputeri: acum e una singură, şi mult mai puternică decît cele două la un loc în acele timpuri. Văd multe feţe tinere şi aceasta e foarte important. Eu, în schimb, vă vorbesc de aici, dar sînt cu 20 de ani mai bătrîn! Sînt, poate, mai cu sînge rece, dar mai radical, deoarece cunosc mai bine lumea în care trăim şi lumea în care riscăm să trăim cu toţii”.

Aşadar, aici voia să ajungă! La ipostaza de Patriarh, de om care a văzut multe şi, prin urmare, merită ascultat cînd vorbeşte despre lumea de azi.
E doar un prim pas spre umanizarea, ca să nu-i spun, telenovelizarea discursului.
Vine de îndată o altă trăsătură tipică Oratorului Castro: autoironia. Avînd drept subiect legendara sa disponibilitate de a ţine discursuri interminabile.

„Mi s-a făcut onoarea la această şedinţă inagurală de a fi lăsat să vorbesc douăzeci de minute. Probabil pentru faima mea – nu totdeauna îndreptăţită – de a ţine discursuri lungi. Asta nu trebuie să vă sperie. Nu mă gîndesc să vă fac victime ale acestei torturi. Mă voi mulţumi cu mai puţin de jumătate din timpul dat”.

Va vorbi mai puţin decît de obicei.
Asta nu înseamnă că nu va spune lucrurilor pe nume în privinţa viitorului.
Chiar dacă ar putea provoca polemici:

„Poate-mi permiteţi să intervin în zilele următoare, dar nu ca Preşedinte al Consiliului de Stat –care după normele acestei instituţii e tratat cu multă politeţe – ci în postura de şef de guvern, care, din cîte mi s-a spus, poate fi întrerupt şi supus la interpelări şi întrebări. Săracul de mine! Dar aventura asta îmi place. Voi putea astfel să vă vorbesc cu o libertate totală şi francheţe despre teme pe care voi le preferaţi”.

Am făcut cunoştinţă astfel cu un alt truc al Oratorului Castro: răzgîierea. Nu vrea să fie polemic acum, deoarece vorbeşte ca şef de stat. Şi se teme, vai! că astfel, respectîndu-i condiţia, cei din sală nu-l vor întrerupe. Or el moare să fie întrerupt. Ba chiar şi ca să fie fluierat.
Fidel Castro era la vremea respectivă Preşedintele Consiliului de Stat, Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Prim Secretar al C.C. al Partidului Comunist Cubanez, comandant şef al Forţelor Armate ale cubei.
Un enorm avantaj, din cîte se vede, pentru că, la o adică, poate vorbi într-una din aceste ipostaze.

La Conferinţă, dacă ar fi să-l credem a vorbit nu ca şef de Guvern, îngrijorat că, în postura de şef de stat, cei din sală nu şi-ar fi permis să-l întrerupă.
Nici o grijă.
Chiar dacă a vorbit ca şef de guvern, nimeni din sală nu l-a întrerupt.
L-au aplaudat cînd, de exemplu, a spus că:

„La Conferinţa anterioară au venit parlamentarii nord-americani. La asta nu, şi nu plătesc pentru asta”.

N-a fost întrerupt nici cînd s-a năpustit asupra americanilor:

„Sîntem martori ai dispreţului şi aroganţei cu care superputerea dominantă rupe acorduri şi tratate care sînt vitale nu numai pentru pacea şi securitatea tuturor popoarelor lumii, dar şi, de asemenea, pentru speranţa unei dezvoltări sustenabile şi a prezervării echilibrului ecologic, a mijloacelor şi condiţiilor naturale, fără de care toţi ştim că ar fi imposibilă viaţa pe planeta noastră”.

Ba mai mult, la sfîrşit a fost ovaţionat.
Și nu cred că doar din cauza discursului antiamerican, pe placul multor delegații din Lumea a Treia.
A fost ovaționat, pentru că, vrem nu vrem, Fidel Castro era chiar din timpul vieții o legendă vie a secolului XX.