Gîndul de joi, 4 august 2016

Despre cum mi-am dat eu seama că Belgia e o țară care scoate limba la teroriști

Atentatele din Europa Occidentală, mai ales cel din Belgia, m-au surprins cu toate lucrurile aranjate încă din primăvară pentru o călătorie în Flandra, cu loc de popas Ghent (pentru flamanzi), Gand (pentru francezi).
Am mai scris de multe ori că, pentru mine, nu există pasiune mai mare, chiar înaintea celei a device-urilor, ca voiajul de cunoaștere.
Oricît ai citi, chiar și oricît ai scrie despre un loc al Lumii de azi, dacă nu-l vezi cu ochii tăi, dacă n-ai trăit măcar o zi în hotarele sale, n-ai cum să-l înțelegi în veci.

Belgia n-a fost printre visele mele de prezență la fața locului.
Am fost de cîteva ori la Bruxelles ca ziarist interesat de măruntaiele Uniunii Europene.
Într-una din raite am ajuns și la Waterloo (fără a reuși să mănînc o supă la restaurantul cu același nume).
Prea tare nu m-a impresionat țara asta, despre care știam doar că, deși practic ruptă-în două, se străduie să pară una și indivizibilă.

În Flandra, da, am ținut să ajung.
Mai întâi, pentru că știam multe despre bătălia angajată de flamanzi pentru a se prezenta drept ăi mai mari și mai tari în Belgia.
Apoi – și asta era ce mai important, voiam să văd și aici, ca și la Bologna, ca și la Hamburg, de ce a fost capabilă burghezia în ascensiune în materie de construcții impunătoare, respirînd bogăție și orgoliu.

Pe măsură ce televiziunile planetare, dar și cele românești ne potopeau cu știri, imagini, reportaje despre un soi de Stare de urgență proclamată în Occident, perspectiva călătoriei în Belgia – una dintre țările cele mai crîncen lovite de terorism, mă neliniștea.
Nu, nu de atacuri teroriste mă temeam.
Cu atacurile teroriste era ca și cu mersul cu avionul.
Și dacă pică?
Dacă pică, înseamnă că așa ne-a fost scris.
Să pice tocmai cînd ne aflam noi în burta sa!
Mă neliniștea ceea ce puteau fi măsurile antiteroriste:
Controale aiuritoare și inutile peste tot, militari pe străzi, fuduli de dreptul de a ține deștu pe trăgaci, suspiciunea preconcepută a funcționarilor, polițiștilor, a celor puși de Dumnezeu să verifice.

Pe pașaportul meu se lăfăiau vize de Iran și Siria.
Desigur, fusesem în Siria cu ani în urmă, pe vremea cînd nimănui de pe Planetă, cu excepția regizorilor de după perdele, nu-i trecea prin cap că, într-o zi, Siria va însemna ISIS.
Mă și vedeam prezentîndu-mă la frontiera de pe aeroportul din Bruxelles cu un pașaport care spunea c-am fost în Siria.
În Siria?
Hm! Ia treci matele alături, să te luăm la puricat! Dacă vii de acolo cu o centură de grenade pe post de brîu?

Noroc că-n Belgia se poate intra și cu cartea de identitate.
Am luat însă și pașaportul.
Pentru eventualitatea că, în cadrul măsurilor teroriste, Cartea de identitate nu ajunge la verificarea unui străin.
Astfel că m-am urcat în avionul de Bruxelles pregătit sufletește pentru o coadă de zile mari la ghișeul verificarea pașaportului.

Atacurile teroriste erau provocate de inși veniți în Belgia din afară.
Era de așteptat, așadar, ca, în cadrul măsurilor antiteroriste, polițistul de frontieră să se uite la cartea ta de identitate ca la misterul de nepătruns al existenței, să verifice minuțios dacă nu cumva tu ești un altul sub acoperire de persoana ta, să scotocească în computer pentru a vedea pe ce listă ești.
Cum să nu se facă coadă în aceste condiții?

De la Bruxelles, urma să iau trenul spre Ghent.
Din start, am înlăturat orice posibilitate de a-l prinde pe cel care pleca după 45 de minute de la sosirea mea la Bruxelles.
În mai puțin de o oră de coadă, nu scap! – mi-am zis.

La Bruxelles, surpriza surprizelor!
Nici un militar înarmat pe aeroport.
Nici un anunț care să ne prevină să nu facem gesturi suspecte.
Pe la verificarea pașaportului, am trecut fluierînd.

Soția a avut o problemă.
De cînd deținea pașaportul, de ani buni, trecuse pe la multe poliții de frontieră, fără ca cineva să-i semnaleze că nu era semnat într-un loc.
I-a spus acum polițistul de la intrarea în Belgia!
A avut timp să-i arate și unde să semneze.

Am putut prinde și prima legătură cu trenul.
Nici la intrarea în gară, chiar dacă veneam de pe aeroport, n-am fost controlați, întrebați, verificați.
În nici o altă țară vizitată pînă acum n-am avut impresia ca acum că lumea e în vacanță.

Pe străzile din Ghent n-am întîlnit picior de militar.
N-am întîlnit picior de polițist chiar.
La muzee, la obiectivele turistice, nici vorbă de trecere prin filtre, ca nu cumva să ducem cu noi explozibili.

Ca de obicei, cînd ajung în străinătate, primul popas l-am făcut la un butic de telefonie mobilă pentru a cumpăra cartelă de internet.
Cumpărasem așa ceva în Franța, în Italia, în Germania.
Numai cartelă de Internet să nu cumperi!
Carte de identitate, formular de completat, activare abia după o oră, timp în care să te verifice.
Tînărul de la Ghent mi-a prezentat oferta, a luat cartela SIM, a pus-o în propriul telefon, a prelucrat-o.
În tot acest timp o colegă de a sa urmărea atent un bărbat mai în vîrstă, posesor al unui ogar, care-i arăta ceva pe telefonul mobil.
Tînăra avea grijă să-i dea ogarului prinosul de mîngîieri.

Așteptam dintr-o clipă într-alta momentul în care mi se va cere pașaportul sau cartea de identitate.
Și scosesem cartea de identitate (nu pașaportul, dacă observa viza de Siria?!), și-o pusesem pe tejghea.
Tînărul mi-a pus cartela în Ipad, a trecut parola, a verificat Internetul și mi-a întins tableta.
În timp ce scoteam banii să plătesc, l-am întrebat, nițel intrigat:
Dar cartea de identitate?
N-aveți nevoie de ea?
Am uitat să spun că din prima clipă l-am întrebat pe tînăr dacă vorbește franceza.
Sîntem în Flandra.
Anterior, cînd am întrebat o tipă la o librărie dacă există vreun ghid al Ghentului în franceză, a făcut niște ochi de-am crezut c-a luat întrebarea drept propunere de a fi victima unui viol în grup.
Tînărul a acceptat să vorbească franțuzește.
Mi-a spus că mult mai bine vorbește engleza, dar, dacă se înțelege cu mine în franceză, o să folosească și franceza.

La început n-a priceput întrebarea cu cartea de identitate.
După ce i-am zis cu de Franța, de Italia, ca și cum ar fi priceput, în fine, despre ce-i vorba, mi-a răspuns că, da, s-ar putea ca și la ei, pe motive de terorism, să se ceară cartea de identitate cînd cumperi cartela SIM.
Asta se va întîmpla însă la anul.
Dacă se va întîmpla!

Și uite așa mă aflu eu într-un oraș belgian în care nici vorbă de atmosferă antiteroristă!
Din această experiență trag două concluzii:

1. În Belgia cel puțin, teroriștii nu și-au atins scopul: cel de a da viața peste cap, de a face din lumea occidentală o cetate asediată.
2. Imaginea de Occident în crescîndă stare de urgență mi-o făcusem din presă. Viața mă contrazicea. Și mă lua peste picior. Tocmai, eu inventatorul senzaționalului în presa postdecembristă să cred în imaginea senzațională creată de presă despre măsurile antiteroriste din Occident?!

N. B. Cînd am încheiat de scris aceste rînduri nu fusesem la Bruxelles. Mi-am zis să nu le postez pînă nu văd și ce e în capitala Belgiei. Poate că atmosfera descrisă de mine era valabilă doar în provincie. Nici la Bruxelles n-am întîlnit o atmosferă diferită. E drept, pe lîngă Gara Centrală am văzut doi militari înarmați. La Gara Montparnasse de la Paris văzusem însă cu ani în urmă vreo cinci militari înarmați. În rest, la Bruxelles, nici un militar pe stradă, nici un control antitero la intrarea în magazine. Cînd am intrat la City 2 nu m-a controlat nimeni. Am ieșit și, mai spre seară, am intrat din nou. De data asta, un tip de la securitatea magazinului te puneau să desfaci din mers unul dintre bagaje, în care-și arunca o privire, dar în treacăt, așa, să nu se spună că ei n-au controlat.