De ce continuă să se scrie inepții despre noi în documente precum Raportul Departamentului de stat

În numărul anterior am scris despre Raportul Departamentului de Stat privind drepturile omului în România, mai precis despre libertatea presei în România lui 2017.
I-am zis Un delir cu ștampilă. Un delir prin raportare la realitățile românești din 2017, pe care pretinde că le surprinde.

De regulă nu istorisesc împrejurările în care am scris și publicat ceva.
Mai întîi pentru că nu văd în textele mele de Istoric al clipei altceva decît niște producții efemere, uitate în clipa următoare de cei care le-au citit și absente pentru totdeauna din viața celor care nu le-au citit. A vorbi despre cum mi-a venit mie ideea de a scrie despre ceva, mai ales în condițiile trudei zilnice de a rostui un text în vederea publicării, mi s-ar părea dovada unui orgoliu suficient de disproporționat pentru a fi ridicol.

În al doilea rînd, așa cum am mai menționat în cîteva rînduri, cred că amănuntele vieții mele personale pot ajunge în spațiul public numai dacă sunt purtătoare de semnificații generale. Am scris deseori despre experiența mea cu ANAF, ca una dintre puținele mele experiențe de contact cu lumea din jur, pentru că ea mi se pare convingătoare pentru disprețul Statului român față de individ. Am scris despre avatarurile mele în calitate de cumpărător pentru a putea semnala că în România posdecembristă nu există capitalism autentic, deoarece de 28 de ani țara e condusă, pe rînd, de partide a căror principală grijă e să ocrotească pe cei care trîndăvesc cît e ziulica de mare.

În cazul textului despre Raport, mă văd obligat să fac excepție de la regulă și să mărturisesc în scris că n-aveam de gînd să mă ocup de Document, deși apariția acestuia făcuse oarecare vîlvă mediatică.
Anual, România din ultimii ani, membră NATO, membră UE, și furnizoare de carne de tun pentru aventurile americane în diferite zone ale lumii, e subiectul unor Rapoarte în diferite chestiuni. Asemenea unei iepe într-un iarmaroc tradițional, țara e verificată din cap pînă-n picioare, pentru a vedea dacă e bună de trap sau de galop, pusă la trăsura cu care circulă noii Chiaburi ai lumii.
Aspectele verificate sunt multe și complexe. Se verifică starea Justiției. Se verifică drepturile persoanelor gay. Se verifică respectarea drepturilor omului. Se verifică starea mediului și starea sufletească a peștilor din bălțile publice.

Sincer să fiu nu dau prea mare atenție acestor rapoarte, rostuite pe anotimpuri, astfel că la o anumită dată știm ca va veni, așa cum pensionarul știe că va primi pensia, un Raport despre starea Justiției, sau unul despre Starea păpădiilor.
La începutul tranziției, da, acordam atenție acestor Rapoarte. Ele dădeau seamă atît de imaginea României în lume, cît și de intențiile privind România din cancelariile Marilor Puteri. Era vremea cînd soarta României în noul context geopolitic nu fusese decisă. Uniunea Sovietică mai exista și, dacă mai exista Uniunea Sovietică, în orice moment puteam suspecta o negustorie între ea și Occident privind România, o reluare în alt moment a negustoriei din decembrie 1989 cînd Occidentul i-a dat o mînă da ajutor lui Gorbaciov să-l înlocuiască peste noapte pe Nicolae Ceaușescu cu Ion Iliescu pentru a face ca și România să beneficieze, asemenea altor țări din zona de influență a Moscovei, de perestroika.

Azi însă România e membră NATO și membră UE.
Occidentul a acceptat ca ea să se întoarcă în zona lui de influență, după ce timp de decenii a fost în zona de influență a Uniunii Sovietice.
Întreaga clasă politică românească a optat pentru Vest.
E imposibil de imaginat nu un guvern, nu un lider de partid, ci chiar un politician care să se gîndească o clipă că România poate fi într-altă zonă de influență decît cea a Vestului.
Nu numai pentru că opțiunea asta ține de interesele naționale ale țării, dar și pentru că – cel puțin pe întinderea unor decenii – Vestul stăpînește lumea cu tăria cu care Imperiul roman stăpînea Europa în anii săi de apogeu.
Dacă vreunui politician român i-ar trece prin cap să rupă România de Occident, s-ar confrunta imediat cu o problemă insolubilă. De rupt o rupe, dar după asta de ce o lipește? De Rusia? De China? Nici una dintre aceste mari puteri nu sunt pentru țările din Est de atracția exercitată în anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial de Germania.

Nu dau prea mare atenție Rapoartelor despre România și pentru că știu cum se fac și cine le fac.
În primii ani postdecembriști, cînd se mai spera că voi fi un agent de influență al Occidentului în presa română, am fost curtat de tot felul de ONG-uri vestice, multe interfețe ale serviciilor secrete ale Marilor Puteri. Acțiunile la care am participat m-au pus față în față cu niște birocrați a căror grijă era să semnăm după fiecare chiftea mîncată pentru a putea deconta la întoarcerea în țara de unde venise ONG-ul. Dintre aceștia se recrutau autorii Rapoartelor despre România. Cei mai mulți erau românași sau româncuțe de ale noastre din Vaslui sau din Oltenița care o dădeau rapid pe P… mă-si cînd se supărau, uitînd imediat How do you do?

Tot în primii ani postdecembriști, am avut de a face și cu ziariști străini acreditați la București sau veniți la București pentru documentare. N-am fost niciodată complexat de ziariștii străini, zicîndu-mi, fără lipsă de modestie, că noi, românii, avem mai mult talent decît mulți dintre cei care se fălesc cu legitimații de la ziare și televiziuni planetare. Spre deosebire de noi, ei au însă bani. Și pentru a fi un mare ziarist, mai ales la nivel internațional, trebuie bani. Contactul cu ziariștii străini m-au convins că mulți dintre ei nutreau năravurile ziariștilor pe care eu nu i-aș fi angajat la ziarul pe care-l conduceam nici dacă m-ar fi plătit s-o fac. Ajunși în deplasare în România, prima grijă a ziariștilor străini era să termine cît mai repede documentarea pentru a se putea face praf la barul de la Inter. Și pentru asta ei apelau la nume de la București de care făcuseră rost la Paris sau la Londra. Printre aceste nume se număra și al meu, știut ca un critic al lui Ion Iliescu. Ei veniseră în România nu pentru a se documenta despre o realitate complexă în vederea unui articol obiectiv, ci pentru a denunța regimul Iliescu. Explicabil de ce mă cautau pe mine și nu pe altul.

Sub semnul acestei lipse de preocupări pentru Rapoartele despre România, am trecut cu vederea recentul Raport al Departamentului de Stat despre respectarea democrației în 2017.
Mi-a atras atenția asupra lui Bogdan Iacob într-un excelent articol de pe InPolitics.ro.
Făcut curios de întreprinderea lui Bogdan Iacob am vrut să citesc Documentul în întregimea sa. Am accesat pe internet sintagma Raportul Departamentului de stat. Imediat au curs, ca monedele dintr-un aparat stricat, mai multe titluri din presa română. Toate aveau drept adjectiv formula. Raportul este devastator cînd nu ne pune pe coji de nucă. Ei, drăcie, mi-am zis, Raportul pe 2017 e devastator pentru România. Ce s-a întîmplat? Am sărit peste primul titlu și am accesat titlul al doilea pe Internet. Da, era vorba de un Raport devastator. Nu era însă Raportul pe 2017. Era Raportul pe 2016. Un alt titlu, tot cu devastator, trimitea la Raportul pe 2015.

Nimeni din presa noastră liberă și independentă nu îndrăznise să raporteze Documentul la realitățile din România. Pentru întreaga noastră presă, de ani buni, Raportul Departamentului de Stat, ca și Raportul MCV, ca și zicerile ambasadorilor străini tupeiști, ca și articolele despre Codruța Kovesi din presa străină, sunt literă de lege, literă de carte sfîntă. De cum apare un astfel de Document, babuinii intră în agitație și dau să se ascundă în colțuri cît mai discrete ale cuștii, de spaimă că au stîrnit supărarea Ălor mari.

Indiscutabil, aceste Rapoarte nu sunt făcute de politicieni de top, nici măcar de politicieni pur și simplu. Asemenea celui privind Respectarea drepturilor omului, ele sunt făcute de amploiați. În unele cazuri, inepțiile despre România, cele care te îndeamnă să-ți faci cruce după ce le raportezi la realități, sunt produsul unor persoane rău intenționate. Fie pentru că sunt în serviciul unor puteri străine ostile României, fie că sunt mînă-n mînă cu figuri sinistre din țară, precum Monica Macovei. În alte cazuri, cele mai multe, inepțiile sunt rezultatul unei rutine birocratice, produsul unor amploiați spînzurați între două griji privind ratele la bancă și două certuri cu nevasta în chestiunea cine ia copilul de la școală. Raportul pe 2017 al Departamentului de Stat în privința presei nu face altceva decît să repete mecanic aprecieri și ele mecanice din Rapoartele pe anii anteriori. Așa se explică, de exemplu, denunțarea influenței mogulilor în presă în condițiile cînd de mult locul acestora l-au luat sergenții majori mesianici din instituțiile de forță.

Dacă astfel de documente ar primi replica temeinică, lipsită de complexe, a presei din România, a elitei intelectuale, a instituțiile democratice, poate că autorii lor s-ar mai gîndi înainte de a trînti pe hîrtie deliruri în genul Raportului Departamentului de Stat. Poate că șefii care răspund de astfel de documente, luînd seamă la scandalul stîrnit în România de neghiobiile scrise de niște funcționărași vor fi mult mai riguroși data viitoare cînd vor alege echipa care să le alcătuiască.

Ca să nu mai spun că o replică din partea Ministerului nostru de Externe (de Președinție nu vorbesc, Președinția se dă huța cu bicicleta) ar stîrni dacă nu scandal, măcar preocupare la nivele la care au fost desemnați amploiații să redacteze un anumit document.
Cum însă la inepțiile din astfel de Documente nu numai că nu se protestează în Români, dar mai mult se intră în vrie, Rapoartele delirante despre noi vor continua să apară.