cristoiublog.ro
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Prizonier în închisoarea cărților de Ion Cristoiu (format ebook) este disponibilă pe:

Gîndul de vineri, 3 august 2018

Autostrăzile nu se construiesc prin luptă

Debutul lui 1947 aduce cu sine începutul divorțului dintre Arghezi și regimul comunist. Marele poet fusese pus pe lista celor numiți în limbaj comunist Tovarăși de drum.

Ce sînt tovarășii de drum în strategia PCR de cucerire a Puterii?
Sînt acele personalități politice și culturale cu care comuniștii consideră că pot fi folosite în bătălia politică un timp pînă la cucerirea puterii. În plan politic, pentru comuniștii români un tipic tovarăș de drum a fost Gheorghe Tătărescu. Șeful Partidului Național Liberal – Tătărescu a fost aliat al comuniștilor inclusiv la alegerile din 1946. În ultima parte a lui 1947 nu numai pentru că PCR era în pragul cuceririi depline a puterii, dar și pentru că peste Europa căzuse Cortina de fier, Gheorghe Tătărescu a fost înlăturat și ulterior arestat. În plan cultural, personalitatea tipică a Tovarășului de drum a fost George Călinescu. Comuniștii i-au îngăduit celui mai mare critic din istoria literaturii române să scrie cum vrea și ce vrea. Atacurile sale la adresa lui Iuliu Maniu sînt nu doar inteligente, dar și sincere. Că ele serveau comuniștilor e o altă poveste. Sigur e că e o neghiobie să crezi că orice critică a lui Iuliu Maniu din anii 1945-1946 era o crimă, pentru că mai tîrziu șeful PNȚ a fost arestat. Pe măsura strîngerii șurubului din cauza divizării Europei în două blocuri ostile, marja de manevră a Tovarășilor de drum se îngustează. Aceștia sînt dați deoparte din drumul comun – ca să zic așa – și nu de puține ori devin ținta atacurilor din partea comuniștilor.

Tudor Arghezi e un Tovarăș de drum mai aparte. Spre deosebire de Călinescu el scrie ce-i trece prin cap, nu de puține ori, ca în cazul învățămîntului privat, pentru care pledează, intrînd în conflict cu viziunea comunistă. Ipostaza sa de tovarăș de drum constă în acceptul poetului de a fi premiat de comuniști, gest exploatat de propaganda PCR ca grijă față de marii scriitori chiar și cînd aceștia nu sînt comuniști, și evident în tăcerea semnificativă cînd anumite tablete ale sale sînt folosite de presa comunistă ca dovezi că societatatea capitalistă e strîmbă. Tudor Arghezi e un dușman sincer al politicianistului român clasic. Presa comunistă îi folosește tabletele sale anti-politicianiste ca argumente că și marii scriitori împărtășesc adversitatea bolșevică față de democrație. Pe măsura Înghețului politic, comuniștii încep să dea semne de nervozitate față de independența pe care Arghezi se iluziona că o are față de lupta politică. În multe rînduri, publicistul, cu o tabletă zilnică la ziarul independent Adevărul, se autodefinește drept echidistant între taberele în luptă, ceea ce i-a adus și critica din partea Dreptății țărăniste.

Masca de toleranță a comuniștilor cade la apariția tabletei Viața literară, din Adevărul, 23 februarie 1947. Pînă atunci lui Tudor Arghezi i se trecuseră cu vederea textele independente, pentru că ele nu atacau una dintre esențele programului comunist. De data asta tableta punea la îndoială teza comunistă definitorie Viața e o luptă. Și nu oricum, ci în stilul său de mare pamfletar:

„Pentru că ne displace să spunem că viaţa e o porcărie, ne flatăm a prefera să spunem că viaţa e o luptă. Asta dă negustorului de situaţii şi împrejurări, răsturnat în fotoliu, o iluzie de eroism pentru salvarea laşităţii. De la minele de sare şi cărbune pînă la coada pentru petrol, unde trebuie zile întregi să-ți păstrezi locul cu tinicheaua, viaţa e într-adevăr o luptă, însă numai pentru omul de rînd, în luptă cu perceptorul, cu noroiul Primăriei, cu Ucebeul, cu Setebeul, cu bacilul, cu lăptarul, cu mălaiul şi cu toate marile entităţi”.

Să recitim cu atenție acest pasaj vecin cu capodopora în materie de concizie pamfletară.
Tableta apare într-un context de mari dificultăți ale vieții cotidiane.
Tudor Arghezi nu se mulțumește să pună la îndoială teza Viața e o luptă.

El denunță și ceea ce ulterior va deveni unul dintre mijloacele de supraviețuire a dictaturii comuniste. Teza Viața e o luptă se va transpune în comunism în declarări succesive ale Luptei împotriva a ceva. La început a fost Lupta de clasă, teză eminamente diversionistă, pentru că ea întreținea o stare de tensiune fără temei în realitate. Dacă lupta de clasă se ascute pe măsura înaintării spre comunism, atunci oamenii muncii nu mai trebuie să se întrebe de ce trăiesc prost. Pe de o parte, pentru că li se răspunde Vinovat e dușmanul de clasă, pe de alta, pentru că atmosfera impusă e una de război. Și dacă e război cine are timp să se mai întrebe de ce trăiește prost și să bombăne? Au venit alte și alte lupte: Lupta împotriva stalinismului, apoi Lupta împotriva revizionismului, apoi Lupta împotriva mentalităților burgehze, apoi Lupta împotriva sovietizării. Nicolae Ceaușescu a cultivat cu deosebire transformarea înfăptuirilor obișnuite în luptă. Totul era luptă. Și cea pentru îndeplinirea cincinalului în patru ani și jumătate, și cea pentru îndeplinirea sarcinilor de plan și cea pentru economisirea energiei electrice și cea împotriva birocrației.

Așa cum arătam în interviul acordat lui Mihai Cistelican, postdecembrismul se definește și el prin lupte:
Lupta împotriva comunismului, Lupta împotriva fostei Securități, Lupta împotriva naționalismului, Lupta împotriva fascismului.

Dintre toate se detașează Lupta împotriva corupției. Nu degeaba am raportat și continui să raportez lupta împotriva corupție la lupta de clasă. Teza Corupției drept principal pericol și singurul pentru interesul național, ba chiar și pentru supraviețuirea noastră ca națiune, e, la fel cu teza Dușmanului de clasă, o teză impusă printr-o uriașă manipulare, falsă prin raportare la realitate. Înainte de a se declara că fenomenul corupției e un pericol pentru națiune a fost studiată realitatea? S-au făcut cercetări, bilanțuri, analize ale fenomenului? Nu s-au făcut. Teza corupției ca pericol pentru națiune a fost una strict politică, ba chiar una electorală. Cu ea a cîștigat Traian Băsescu alegerile din 2004. Repet, nu contest existența corupției, nu pun la îndoială că e un fenomen care trebuie dacă nu lichidat, atunci măcar micșorat cît se poate de mult. Constest proclamarea Corupției drept dușman de moarte al națiunii, ceea ce presupune o atmosferă excepțională, tipică războaielor. Ca și în cazul numeroaselor lupte care definesc istoria modernă a României, lupta împotriva corupției împinge în plan secund realizarea obiectivelor social-economice și politice reclamate de modernizarea României, de ceea ce se cheamă Intrarea în veac. De la debutul fulminant al luptei împotriva corupției, în materie de construit, înțelegînd prin asta nu numai construcțiile în infrastructură, dar și în organizarea statului, în ridicarea nivelului de trai, nu s-a făcut aproape nimic. Nici n-ar fi putut fi altfel. Corupție pe pîine e o metaforă. Asta deoarece pîinea e una și corupția e alta.

Lupta împotriva corupției a fost și este o subtilă formă de abatere a opiniei publice de la marile probleme ale României. Toate gravele deficiențe ale României sînt explicate prin corupție. Politicienii de Dreapta și-au rezumat programul la lupta împotriva corupției. Spațiul public e ocupat aproape în totalitate de discuțiile asupra corupție. În cei trei ani de dictatură a Binomului – 2014-2017 – toată lumea s-a preocupat de anchete, de arestări, de spectacolul cătușelor. Nu ministerul Dezvoltării a fost vedeta, ci DNA.

Construcția cere o vreme normală. Ea exclude atmosfera excepțională, starea de urgență neproclamată oficial, preocuparea exclusivă față de cine și cum e anchetat de către DNA.

Vom trăi vreodată vremuri normale?
Nu cred.
Lupta împotriva corupției e deja epuizată ca instrument de manipulare a cetățenilor.
N-am nici o îndoială că ea va fi înlocuită cu o altă luptă.

Comentarii

4 Responses to Gîndul de vineri, 3 august 2018

  • N-am crezut că voi fi vreodată de acord cu croncănitoarea asta de ciocănitoare, Ion Petrescu, dar azi…îmi calc pe inimă. Bă, cocoș Cernat…”ești un geniu”, bă!
    Observ că Vulturul negru te cam “protejează”. Din compasiune, zic eu. Dar eu, Acvila, nu! Bă, sunt Acvila de munte, bă!
    Eu mă bat “aripă la aripă” cu ceilalți vulturi, bă! Bă, tu citești și distribui doar știrile care-ți convin, bă? Te SUPĂRĂ adevărul despre celelalte știri, bă? Bă, TU nici în ogradă nu ești un cocoș de cocoș, darămite pe gard. Vai de penele tale! Că de mintea ta…no comment!

  • De ce ati sters comentariile, băi … baieţi ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *