Meşterul fără frică

Adrian Dănuţ lucrează la Întreprinderea de scule aşchietoare din Florești. Nu e prea clar ce face el acolo. Sigur este ce face el aici, în Vintileasa, după orele de producţie: electronică aplicată. Lui Dănuţ i-au plăcut încă de mic maşinăriile complicate. A vrut să urmeze Informatica, dar nu l-a lăsat taică-său, Fănică Adrian, faimos în sat, pentru că a dat în judecată, pe vremea comuniştilor, statul de democraţie populară pe motiv că i-a încălcat proprietatea privată, prin comasare. Cum era de aşteptat a pierdut procesul. Avocatul statului socialist a invocat – şi pe drept cuvînt – Constituţia RPR.

– Arătaţi-mi şi mie articolul în care se spune că statul apără proprietatea privată! a zis avocatul, care ţinea în mînă o Constituţie.
– Cum să nu! i-a răspuns Fănică Adrian, care ţinea şi el în mînă o Constituţie.

Şi a deschis-o la pagina căreia îi pusese, drept semn, o aşchie. După ce a terminat de citit, avocatul a vrut să vadă şi el cartea. Era, într-adevăr, o Constituţie. Dar nu a Republicii Populare Române, ci a României burghezo-moşiereşti. Adrian Dănuţ a învăţat meserie trăgînd cu ochiul. Încetul cu încetul, a ajuns să se priceapă destul de bine la aparatură electronică: televizoare, tranzistoare, păpuşi care scot limba cînd le vorbeşti urît şi telefoane mobile. În garsoniera sa din Florești, unde stă cînd nu vine acasă, totul e pus la punct sub aspect electronic. Apăsînd pe întrerupătorul de lîngă uşă, nu numai că se aprinde lumina în toată casa, inclusiv în balcon, unde a fost montat un reflector militar, pentru sperierea jivinelor, dar şi intră în funcţiune, ca la un semn, tot ce aparţine mijloacelor audio-vizuale: televizorul, tranzistorul, patefonul şi ceasul cu deşteptător muzical.
Televizorul nostru n-are imaginea bună. Puzderie de pureci îl năpădesc, de exemplu, pe şeful statului cînd apare pe micul ecran. Maică-mea s-a dus să-l aducă pe Adrian. S-a întors cu el destul de tîrziu. Acesta tocmai curăţa nişte maţe de porc; domeniu în care vădeşte aceleaşi aptitudini ca şi în cel al electronicii.
E greu de ghicit, văzîndu-l pe Adrian Dănuţ, dacă e beat sau numai timorat. Oricum, deşi nu-i prost, îi place s-o facă pe prostul. Pe gerul ăsta a venit doar în cămaşă şi papuci. Poartă un fes, pe care şi-l tufleşte cînd ajunge în punctele cardinale ale discuţiei. Expresia lui preferată: Să vă zic eu care-i brînza!
A fost chemat pentru televizor. Totuşi, el s-a apucat de reparat mai întîi ceasul electronic, spînzurat pe perete într-un cui, care nu mai arată prima cifră la orele de după – amiază. I-a atras atenţia de cum a intrat. În doi timpi şi trei mişcări, a găsit soluţia. L-a trecut de pe modul 24 pe modul 12 ore. Orele de după amiază nu mai au două cifre.
În casă nu mai e nimic în neregulă în plan electronic. Frigiderul, un Zil care trosneşte în chip suspect din cînd în cînd, nu aparţine acestei categorii. Şi, pe deasupra, nici nu e stricat.
Adrian rămîne faţă-n faţă cu televizorul.
Înainte de a se apuca de el, scoate dintr-o pungă de plastic un halat albastru, plin de pete de var, pe care îl îmbracă, punîndu-şi-l iniţial în cap. Trebuie să repare un televizor şi nu motorul unui tractor! Dar, mă rog, fiind vorba de un doctor în aceste drăcovenii, la care nu mă pricep, nu-mi permit să comentez.
Tot din punga de plastic, scoate o trusă de scule, o desface şi extrage din ea o şurubelniţă.
Şuruburile aparatului refuză să-l asculte.
Adrian e de părere că o fac pe nebunele.
O să le vină el de hac!
Şi le vine de hac!
După ce s-a interesat dacă n-avem cumva un cuţit.
Maică-mea îi întinde unul, ştergîndu-l în prealabil de mămăligă cu un colţ al şorţului.
Peste cîteva clipe, peretele din spate al televizorului stă pe masă.
Aparatul îşi arată măruntaiele.
Un păienjeniş de sîrme, sîrmuliţe, plăcuţe, şuruburi.
Pentru noi, muritorii de rînd.
Un sistem pentru Adrian.

– N-aveţi cumva schema a aparatului? întreabă el cu degetul dus la buze, a cugetare de moment.

Dăm din umeri.
N-avem schema.
De fapt, habar n-avem că trebuia să ne dea şi o schemă, cînd l-am cumpărat.

– Nu-i nimic! zice Adrian şi se apucă de meşterit.

Îl urmărim în tăcere.
Tăcerea respectuoasă a novicilor în timp ce Meşterul îşi croieşte drum prin tainele ştiinţei şi tehnicii.
După un timp, Adrian se întrerupe din trebăluit:

– Şi acum o să vă fac o surpriză!

E greu de presupus ce surpriză ne-ar putea face. Totuşi, îl luăm în serios.

– O să plec! ne-o trînteşte el.

Şi chiar pleacă.
Lăsîndu-ne cu televizorul desfăcut.