Muzeul oraşului Paris

Într-o după-amiază de vară, pe o căldură înăbuşitoare, ne pomenim că trebuie să vizităm Muzeul oraşului Paris. Sîntem spre sfîrşitul călătoriei şi la sfîrşitul puterilor fizico-psihice, după atîta nesomn, graţie principiului: ce, ai venit la Paris ca să dormi? Poţi s-o faci şi acasă! În consecinţă, jumătate dintre noi rămîn la hotel, ca să doarmă.

Fac asta nu fără strîngere de inimă:
Dacă, în timp ce ei trag la aghioase, ceilalţi vor vedea nişte lucruri extraordinare, să crăpi de ciudă că te-a apucat tocmai acum, în plină excursie la Paris, somnul?
Nici nu dăm bine colţul străzii că şi vedem, alergînd să ne ajungă din urmă, pe unul dintre cei ce ne anunţaseră că nu vin. Împleticindu-se de oboseală, cu mintea rătăcită de confuzie totală, dar ţinut în viaţă de gîndul că mai sînt cîteva zile şi coşmarul va lua sfîrşit:
Va ajunge la Otopeni şi, începînd chiar de la coborîrea din avion, se va putea aşterne pe dormit.

În Muzeul oraşului Paris pătrundem cu acel sentiment al zădărniciei pe care ţi-l dă vizitarea oricărui muzeu de Istorie din lume. Căci, indiferent de istoria despre care e vorba, orice muzeu de acest gen începe cu sala bolovanilor. Ca vechi client al muzeelor din străinătate, mă grăbesc să precizez că am văzut atîţia bolovani preistorici încît mi-e tot mai clar că profesiunea de bază a omului primitiv a fost cea de angajat permanent al unei cariere de piatră.

După sala Bolovanilor vine sala Ciolanelor. Din datele de pe etichetă aflăm că sînt ciolane rămase după ce omul preistoric le-a mîncat carnea. Pe pereţi, tablouri înfăţişînd ciolanele zburînd în aer liber, înainte de a fi vînate şi de a deveni, aşadar, piese de muzeu. În mijlocul unei asemenea săli se află, de obicei, un schelet uriaş, uşor de văzut din orice colţ al muzeului, pus acolo pentru ca să aibă ghidul unde să le dea întîlnire celor din grup, împrăştiaţi prin toate sălile, după criteriul turmei fără cioban. Din sala Ciolanelor ajungi în cea a Fiarelor. Ca şi la bolovani, fiarele întîlnite în muzeele de Istorie sînt într-o cantitate prea mare ca să nu cred că omul primitiv le scotea, cu macaraua, din furnale şi combinate siderurgice. Singura compensaţie într-o asemenea vizită stă în faptul că ghida e, de obicei, o tînără încîntătoare, cu picioare frumoase, ale cărei obligaţii profesionale, cum ar fi, de exemplu, indicarea unui tablou cu beţigaşul, sînt un bun prilej de a ne arăta pulpele. Evident, ghida Muzeului oraşului Paris e o fată seducătoare. Evident, poartă cu sine un beţigaş. Evident, îi punem tot felul de întrebări prosteşti, pentru a vedea cum îşi scutură, graţioasă, pletele de Cosînzeana care n-a cunoscut încă moda Garson. Ca orice ghid, are marele talent de a ne conduce prin muzeu după un plan al ei, care scapă oricărei logici. Într-una din săli stăm în faţa unui tablou o jumătate de ceas, pentru ca, imediat după aia, ca şi cum am vrea să recuperăm timpul pierdut, să ne precipităm, cu ghida în frunte, preţ de trei săli distanţă.

În ultima încăpere se află, ca în orice muzeu din lume, cartea de impresii şi un supraveghetor care se străduieşte să arate că nu te supraveghează.
În cartea de impresii doritorii pot debuta în proză.
La ieşire, ne aşteaptă, cu braţele larg deschise, cunoscutul mozaic de Suveniruri, unde un pix banal are preţul întreit doar pentru că l-ai cumpărat de la Muzeul oraşului Paris şi nu de la prăvălia din colţ.