N-o să uit niciodată furia femeilor feseniste din 13 iunie 1990 seara

Cu o zi înainte de eliberarea Pieţei, SRI-ul a organizat o reuniune în afara Bucureştiului. Ce rol a avut SRI în tulburările din 13 iunie?

Ştiu că intrarea în forţă în Piaţa Universităţii s-a făcut pe 13, pe la ora 4.00 dimineaţa, iar corespondenţii de presă occidentali au fost sculaţi la 3.30.

Îmi amintesc de zilele Pieţei Universităţii ca de decembrie 1989. Ceea ce a fost în 14-15 iunie, a fost un decembrie 1989 întors pe dos. După 15 iunie am intrat în neocomunism.

Încă de la sfîrşitul lui mai, Piaţa Universităţii agoniza. La început, fusese un fenomen extraordinar, despre care s-au spus multe lucruri calomnioase atunci. Şi poate se vor mai spune. După Piaţa Universităţii am intrat într-o zodie neocomunistă. Am fost seară de seară acolo. După alegeri, era limpede, Piaţa se degradase. Foarte multe organizaţii se retrăseseră şi agoniza. De aceea, intervenţia politică în forţă a fost absolut inutilă. Se putea discuta… Mai tîrziu ne vom da seama dacă a fost sau nu scenariu eliberarea Pieţei Universităţii. Oricum, Piaţa, treptat-treptat, s-a sfîrşit de la sine. Am prins dimineaţa zile de 13 iunie… Lucram la „Zig-zag“ şi, ducîndu-mă spre redacţie, pe la Universitate, am văzut acele cordoane de scutieri. Cînd m-am întors a doua zi, deja avuseseră loc incidentele. Ardeau cauciucuri, maşini… Din ianuarie 1990, nu mi-a scăpat nici un mare eveniment. În noaptea de 13 spre 14 iunie am fost aproape tot timpul pe străzile Bucureştiului. Am asistat şi la asaltul împotriva clădirii Ministerului de Interne. Va rămîne o mare enigmă pentru mine faptul că la Interne s-au tras cinci focuri. Acolo au fost patru sau cinci morţi. Acele focuri nu au fost focuri de descurajare, să spui că oamenii trăgeau în aer ca asediatorii să fugă. Au fost focuri bine ţintite care, probabil, făceau parte dintr-un scenariu. Dar, oricum,faptul că cineva murea lîngă tine sau era rănit lîngă tine, stîrnea o furie mai mare. Înainte de a începe asediul am observat bîlbîiala Armatei. Veniseră pe o stradă lăturalnică. Trupe ale armatei, soldaţi… Şi pînă la urmă, văzînd că numărul civililor se îngroaşă şi se strigă „Armata e cu noi!“, exact ca la Revoluţie, au plecat. Am fost după asta, pe la vreo 8.00 seara, în Piaţa Victoriei, unde se adunaseră feseniştii lui Roman. Nu se deosebeau de femeile isterice. L-am auzit şi pe Dan Iosif care vorbea la Guvern printr-o uriaşă porta-voce. „Soldaţilor şi poliţiştilor li se dau alimente otrăvite!“, striga el. Ţin minte că eram cu un coleg de la „Zig-zag“, pe care l-a recunoscut o tînără, o fesenistă tipică şi voia să-l bată. N-o să uit niciodată furia femeilor feseniste, care exprimă întotdeauna isteria politică, isteria hormonală. I-am luat apărarea colegului. Am momente din acestea de nebunie, cînd se declanşează în mine un resort al orgoliului sau al mîniei şi atunci probabil că celălalt mă simte că mor cu el de gît şi nu mă atacă. Oricum, l-am salvat şi ne-am întors la Ministerul de Interne. Acolo, pe esplanadă, erau tineri care aruncau cu cocktail-uri Molotov. Încercau să spargă uşa mare de la intrare. Am prins şi cînd s-a dat cu gaze lacrimogene. Am mai simţit aceste gaze la mineriada din 1991… Chiar am luat o fiolă şi am dus-o acasă. Pe la ora 12.00, am asistat la un lucru tipic plăcerii personalităţii mele: au venit paraşutiştii. Toată lumea a început să fugă. Paraşutiştii veneau dinspre Dîmboviţa. Toată lumea fugea şi dădea cu pietre. N-am fugit. Repet, am momente din asta de demenţă. Am mers încet şi ei m-au ajuns din urmă în dreptul Magazinului Victoria. Scot legitimaţia, le-o arăt. Erau transpiraţi, năduşiţi şi violenţi. Mă rog, aşa este soldatul român. Unul dintre ei s-a năpustit asupra mea. M-a salvat un ofiţer, care mi-a cerut să plec. „Uite ce se întîmplă“, a mai apucat să-mi spună. Atunci am văzut violenţa forţelor de ordine, chiar a acestor celebri paraşutişti, care l-au apărat pe Ion Iliescu împotriva teroriştilor în aşa-zisa revoluţie. Pentru prima dată, atunci, am trăit sentimentul pe care l-aş fi avut dacă eram pe baricadă în decembrie 1989. Era o mînie faţă de întreaga noastră Armată. Am văzut chiar în faţa mea cum pe un bătrîn îl loveau cu capul de trotuar. Cînd am ajuns la redacţie, se trăgea. Tinerii sau asediatorii mai încercau să reziste în porţiunea dintre Gheorghiu-Dej şi Magazinul Victoria. Începuseră să tragă paraşutiştii. Se auzea răpăituri. Ţin minte că eram cu încă vreo doi-trei din redacţie. Toţi eram speriaţi, dar am mers pînă la Casa Centrală a Armatei.

Eraţi în pericol de a fi împuşcaţi?

Da, ne-am zis, ce ne puteau face? Ne puteau împuşca. Asta mi-aminteşte de o scenă care spune totul despre mine. În 1971, cînd eram asistent, vara, m-am dus acasă, la ţară. Trebuia să mă duc în satul vecin cu o bicicletă. Trebuia să trec un pîrîu. Nu era pod şi apa era destul de mare. Normal era să mă întorc şi s-o iau înapoi cale de vreo trei-patru kilometri pînă la pod. Dar această idee de a mă-ntoarce m-a scos din sărite şi am trecut prin apă. Era să mă înec. Am aceste momente cînd, nu ştiu, poate orgoliul sau poate altceva acţionează în mine.

(Din cartea – interviu ”Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan”, semnată de Constantin Iftime la editura Contraria)