Normal ar fi fost să dau la Litere, dar m-a enervat faptul că acolo mergeau prea multe fete

Cum v-aţi obişnuit cu Clujul studenţiei dumneavoastră? Cu moravurile de la oraş?

În timpul facultăţii am stat la cămin. Am fost coleg de cameră cu Andrei Marga. Eram 12 studenţi la Filosofie (10 la secţia română şi 2 la secţia maghiară). Am fost coleg şi cu Gustav Molnar, celebrul autor al teoriei autonomiei Ardealului, ulteriro ajuns consilier al lui Viktor Orban , dacă nu mă înșel. Apropo de Cluj, vreau să vă spun că eu nu l-am înţeles niciodată pe Funar! Am o stimă deosebită pentru Ardeal şi pentru Cluj. Pe vremea mea, Clujul era Leningradul României! Noi, studenţii din Cluj, eram consideraţi deosebiţi, cînd mergeam în taberele studenţeşti eram văzuţi ca fiind mai liberali decît bucureştenii, cam aşa cum erau cei din Leningrad faţă de cei din Moscova! Am avut colegi de cameră maghiari (şi chiar vietnamezi!), am avut profesori maghiari, dar n-am sesizat inegalităţi. Niciodată nu mi-am pus problema dacă Matei Corvin e al ungurilor sau al românilor, dacă aceia care merg la catedrala catolică din centru sînt de o altă etnie. De-asta nu-l înţeleg pe Funar!

Cum aţi ajuns totuşi să vă îndreptaţi către Facultatea de Filosofie?

Eu am terminat liceul la secţia reală, era singura secţie a liceului din Panciu. Aşa că am făcut multă matematică şi fizică. Am luat totuşi premii la olimpiadele de română la care am participat. Habar n-aveam de filosofie! Normal ar fi fost să dau la Litere, dar m-a enervat faptul că acolo mergeau prea multe fete şi-mi spuneam că eu n-am ce căuta acolo unde se duc atîtea fete.

De ce aţi ales tocmai Clujul?

Mă enerva şi ideea de a mă duce la Iaşi, unde m-aş fi întîlnit cu foşti colegi de liceu. Mi-am zis că mai bine mă duc în celălalt capăt al țării! Adică la Cluj. Deşi Bucureştiul era mult mai aproape… Profesorul meu de franceză din liceu făcuse Filosofia la Cluj, publicase nişte cărţi şi fusese asistentul lui Blaga. Din această cauză n-a mai putut să profeseze în domeniu şi aşa a ajuns să predea Franceza. Trecea drept un excentric. Era poreclit de noi, elevii, Șoșon, de la Marchons! Marchons! din Marseilleza, cu care ne pisa s-o învățăm. După cum v-am spus, eu m-am hotărît să nu mai dau la Litere, ci la Pedagogie, pentru că materiile de admitere erau cam aceleaşi. Vara de dinaintea admiterii am stat acasă, la Găgeşti, şi învăţam de dimineaţă pînă seara, dar prin august am mers pînă la Panciu şi m-am întîlnit cu acest profesor, care m-a îndemnat să dau la Filosofie. Știi ce- aia Pedagogie? – m-a întrebat. Firește că nu știam. După cum am zis, alesesem facultatea asta, ca să nu ajung la Filologie, unde erau fete. Aşa că am dat la Filosofie, dar nu de dragul filosofiei, ci pentru că, potrivit profesorului meu, a termina Facultatea de Filosofie era ceva cu mult mai mult decît dacă absolveai Literele, Politehnica sau orice altceva. Aşa că m-am hotărît să-mi schimb disciplinele din care urma să dau admitere şi, timp de o lună, am învăţat istorie şi socialism ştiinţific. A fost un coşmar, pentru că eu nu am o memorie a cifrelor, ci una sentimentală. Aşa că citeam mai multe cărţi despre cîte un domnitor şi, vrînd-nevrînd, reţineam mai multe date. Pe vremea aceea, se ţinea cont şi de nota de la bacalaureat (probabil asta şi-a amintit şi Andrei Marga!), dar eu n-am avut chiar 10, deoarece am luat 9 la matematică.

Am intrat la Filosofie şi am observat imediată că toţi cei 12 eram consideraţi cu o treaptă mai sus decît toţi ceilalţi studenţi, chiar şi decît studenţii de la Filosofie din Bucureşti, deoarece facultatea din Cluj era o facultate de elită şi erau şi mai puţine locuri decît la Bucureşti. De la bun început am intrat în bibliotecă şi m-am afirmat chiar de la primul seminar. Era seminarul de marxism, pe care-l făceam cu Valentin Cătineanu, fratele lui Tudor Cătineanu – ca să vezi ce mică-i lumea! Făceam interpretare pe text şi ţin minte că am vorbit vreo cincisprezece minute plecînd de la cîteva rînduri din Tezele despre Feuerbach.

Pe vremea mea cel puțin, nu știu cum e acum, la Filosofie marea majoritate a studenţilor erau băieţi, erau foarte puţine fete şi toate urîte. Erau şi la noi în an două – trei fete şi toate urîte. D. D. Roșca, marele traducător al lui Hegel, reabilitat deja cînd am intrat eu la facultate, nu suporta să vadă fete în prima bancă, zicînd,, Filosof cu fustă dracu a mai văzut! Ţin minte că, atunci cînd profesorul de psihologie, care era maghiar, ne vorbea despre rolul dorinţei în raport cu voinţa, se apropia de cea mai urîtă fată şi o întreba: „Dacă ai avea un iubit peste deal, te-ai duce?“ „Da!“ – răspundea fata. Aşa ne arăta el ce poate însemna la un moment dat un sentiment! Sau ne dădea cu rigla peste mînă şi ne exemplifica ce este un reflex! În prima oră, acest profesor ne-a pus să scriem cîte o propoziţie în care să vorbim despre Lună. Eu am scris: „Socrate înjura Luna“, dar toţi colegii mei scriseseră ceva de genul: „Luna străluceşte“ sau „Luna e pe cer“. Atunci profesorul mi-a spus că voi ajunge un mare creator, că am un mare potenţial de creativitate. Nu l-am prea luat în serios. Oricum, noi toţi eram foarte încrezuţi prin simplul fapt că eram studenţi la Filosofie în Cluj. Şi am prins chiar perioada 1966-1971, perioada noastră de liberalism, de perestroika, ca să spun aşa. Şi-am făcut şi „Istoria filosofiei“ cu D.D. Roşca!

Reamintindu-mi acum anii studenţiei mele, îmi dau seama că era poate vorba şi de un pic de naţionalism. La banchete, unde chiar şi profesorii se mai ameţeau un pic, se cînta celebrul cîntec ardelenesc „Noi sîntem români“ şi altele de genul acesta. Plus că, în fiecare an, în 24 ianuarie, toţi studenţii dansau „Hora Unirii“ în piaţa în care acum e Casa de Cultură a Studenţilor.

Din această perioadă durează şi aşa-zisul meu conflict cu domnul Ion Iliescu, pe care domnia sa nu vrea să-l recunoască. În 1967, am început să scriu pentru „Viaţa studenţească“ şi eram foarte ambiţios. Vedeţi? Viaţa mea n-a fost guvernată de nevoia de creaţie, ci de nevoia de a-mi satisface orgoliul, de vedetism. Acum mi-am dat seama că nu se întîmplă nimic dacă eşti vedetă, dar atunci aveam această obsesie. Auzism eu că sînt nişte studenţi colaboratori ai „Vieţii studenţeşti“ şi visul meu era să fiu ca ei, să intru în subredacţia acestei reviste. Pe atunci, şeful subredacţiei era Grigore Zanc, fostul prefect pedeserist de Cluj, la un moment dat membru al CNA. Cînd el a terminat facultatea, în 1968, am ajuns eu şef de subredacţie. Avînd această funcţie, eram automat şi în Biroul ASC. Pe vremea aceea, Andrei Marga era preşedinte al ASC pe centru universitar. Domnul Ion Iliescu era prim-secretar la UTC şi a venit în vizită la Cluj. Trebuia să trecem, într-un fel, şi prin examenul domniei sale. Deşi nu recunoaşte nici acum, ştiu că nu i-a plăcut de mine, pentru că aveam o ţinută neglijentă, eram netuns, părul îmi stătea aiurea. Acum am o ţinută mai ordonată, dar atunci nu prea corespundeam liniei cerute. Deşi era un tip liberal şi interesant, cei de la ASC şi de la Partid mi-au spus că tovarăşului Iliescu nu i-a plăcut comportamentul meu. N-a fost propriu-zis un conflict, dar de aici a pornit legenda că noi nu ne-am înţelege încă din tinereţe. Cam ăsta era Clujul studenţiei mele! După decembrie 1989, Andrei Marga a ajuns ţărănist și, mai apoi, liberal, Achim Mihu, care pe vremea aceea trecea drept cel mai liberal dintre profesorii noștri ( a fost primul profesor din România de cercetare sociologică de teren, după ce fusese trimis în America să învețe asta), a ajuns PUNR-ist, iar eu n-am făcut politică după decembrie 1989, cum n-am făcut nici înainte, pentru că eu am fost și sunt de profesie gazetar.

(Din cartea ”Dialog cu Ion Cristoiu”, semnată de Cecilia Caragea, Editura Dacia)