O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter

9. Permisul care stabilește distanța de la care-și poți urmări Președintele

Spațiul rezervat Presei e doar un punct de trecere. Către ținta finală a lungii, complicatei călătorii pînă aici (de la București la New York, cu escală la Reykjavik, de la hotel la sediul ONU, de la poartă pînă la etaj, trecînd prin drumul de douăsprezece ore, așteptatul la permise, verificările la sînge): admiterea la cea de-a 56-a Sesiune a Adunării Generale ONU.

Jurnaliștii unei țări n-au acces în sală decît cînd președintele lor ține discursul.
Și doar cît timp își ține discursul.

Ion Iliescu urma să vorbească între 16,45 și 17. Am ajuns la etajul dedicat Presei pe la 14 și 30. Am în față peste două ore, pe care trebuie să le măcelăresc într-un fel. O încep cu inspectarea Centrului de presă ONU: cîteva încăperi lîngă holul Consiliului de Securitate.

Cum intri, pe dreapta, descoperi fixat în perete un monitor TV, la care se difuzează imagini din sală. Ca să scrii un reportaj despre lucrările celei de-a 56-a Sesiuni nu e obligatoriu să stai în sală de dimineața pînă seara. Te postezi în fața monitorului și îți notezi ce vezi și ce auzi. Spre deosebire de cei din sală, poți în orice clipă să dai o raită pe la Restaurant sau să te lungești într-unul din fotoliile de pe hol, ca să tragi un pui de somn. Nu pierzi nimic dacă nu-l vezi și nu-l asculți, de exemplu, pe președintele Republicii Zimbabwe.

Ce poate spune deosebit președintele Republicii Zimbabwe?

În după-amiaza respectivă a vorbit de la tribuna ONU însuși George W. Bush. În sală n-au avut voie decît jurnaliștii americani. Nici o pagubă pentru noi, jurnaliștii din restul lumii. Chiar dacă monitorul avea pureci și hîrîia ca un difuzor antebelic, unii l-au urmărit un timp stînd în picioare. Cîțiva cameramani l-au și filmat. Erau puține indicii că se putea întîmpla ceva deosebit cu prestigiosul orator. Spre deosebire de președinții republicilor bananiere, președintele american nu-și poate îngădui în public năzbîtii șugubețe. N-are cum să se scobească în nas. N-are cum să rîgîie. N-are cum nici să dea cu pumnul în masă. A-l urmări pînă la capăt e curată pierderea de vreme pentru jurnaliști.

Și dacă spune ceva ieșit din comun, în timp ce tu hălăduiești pe la Restaurant?
De pildă, că America va ataca Rusia sau China.
Nici o nenorocire.
La întoarcere găsești un exemplar, nu două, ci o sută din Cuvîntarea lui George W. Bush. Te așteaptă, toate, în despărțiturile stativului Press Release.

Am văzut și cîțiva care-l urmăreau cu textul în mînă.
Voiau să vadă, probabil, dacă nu cumva face o greșeală de engleză.
După fețele lor dezamăgite, se înțelegea că așa ceva nu se întîmpla.
Și, între noi fie vorba, nici n-avea cum să se întîmple:
Monitorul era atît de prost, încît George W. Bush nu se auzea aproape deloc.

Celei de-a 56-a Sesiuni i se acordase o atenție ieșită din comun. Numărul jurnaliștilor acreditați se dublase, dacă nu chiar se triplase față de o reuniune obișnuită. De asta ar fi trebuit să-mi dau seama de aseară, după coada imensă de la Oficiul de eliberare a permiselor. Sau de la asaltul asupra Cortului de Control de la intrare.

Chiar și jurnaliștii se supun legilor Fizicii. Vîrîți cu toții în spațiul strîmt al Centrului de presă ONU, riscau să ducă la explozia pereților. Ca apele unui lac de acumulare. Și, ca și în cazul unui dig supus presiunii extraordinare a apelor, organizatorii au făcut o breșă în zidurile nevăzute ale Centrului. Prin ea, puhoiul de jurnaliști mondiali s-a revărsat, vuind la propriu, în spațiul mult mai larg, uriaș chiar, al holului.

Unii se plimbă de colo pînă colo fără rost. Cu rost însă se plimbă reporterițele pe cale de-a intra în direct. Acestea învață pe de rost textul introductiv. În acest scop, merg încolo și încoace, repetîndu-l de zeci de ori. Fac cîțiva pași, se opresc, privesc în hîrțoagele din mîini, ridică privirile și o iau din loc, bătînd mărunt-mărunt din buze. Par niște călugări care se roagă la vecernie. Sau niște căprițe care, cocoțate pe gard, au reușit să rupă o creangă de salcîm. Cei mai mulți s-au trîntit pe jos. Stau acolo, turcește, în jurul aparatelor puse grămadă, ca niște haiduci în jurul vițelului ce se perpelește la proțap. Și-au atîrnat hainele de la costume în furca trepiedelor. Nu lipsesc nici cei care stau pe jos de unii singuri. Confrați de-ai lor, mai inspirați, se fac că lucrează. Bat la laptop articole pe care nu le vor trimite niciodată redacțiilor, pentru că nimeni n-are nevoie de ele. Cameramanii filmează în neștire pereții holului și priveliștea de afară, întrezărită prin fereastră, deși au luat secvențele astea chiar la prima oră.

Se apropie ora discursului lui Ion Iliescu. Nu știu dacă domnia-sa are emoții. Noi însă, jurnaliștii acreditați, știu sigur că avem. Se apropie pentru noi ora admiterii depline la cea de-a 56-a Sesiune a Adunării Generale ONU.

Pentru a ajunge pînă aici stătusem la coadă după douăsprezece ore de zbor, în frigul de noiembrie new-yorkez, completasem chestionare care de care mai tîmpite, mă lăsasem tras în poză, fusesem pipăit cu laba detectorului, suspectat de o divizie de priviri.
Numai atît și-ar fi fost suficient să ajung direct la balamuc.

Încercările nu luaseră sfîrșit. Mă mai aștepta una: accesul în Sala unde se desfășurau lucrările Sesiunii.
Evident, pentru acest nou moment se cere un nou Permis. Permis care, la rîndu-i, ne împarte în două categorii net diferite, mai ceva decît societatea capitalistă în clase antagoniste. Un Permis de o anume culoare îți dă dreptul să-l vezi pe președintele tău de la 100 de metri distanță. Un Permis de o altă culoare îți dă dreptul să-l vezi doar de la vreo jumătate de kilometru.

Se intră în sală doar cu cîteva minute înainte de începerea discursului.
Pentru asta, e nevoie să luăm un nou lift. Liftul vine pînă la noi împreună cu o persoană vigilentă. Persoana îmi cere Permisul. Abia acum descopăr un alt rost al lui decît cel de a fi admis în lift. Prin o anumită culoare, știută doar de organizatori, el îți stabilește distanța de la care-ți poți urmări președintele. Fără el nici vorbă de a fi admis în lift. Ușa cutiei se deschide direct într-un nou dispozitiv de control. O nouă trece prin poarta piuitoare, o nouă pipăire cu detectorul.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)