Orăşel pur şi simplu

Strada Mare, tradiţionala Stradă Mare a tuturor locurilor unde nu se întîmplă nimic, e pustie. Arar, sparge aerul de lehamite al după-amiezii de sîmbătă, cîte o maşină de lux, în drumu-i năprasnic spre Cheia, Raiul miliardarilor de carton. De o parte şi de alta a carosabilului, stau în picioare blocuri din era comunistă:
Ziduri jupuite, balcoane închise piestriţ, reflectînd personalitatea locatarilor, minuscule antene ce prind doar Televiziunea publică, ferestre larg deschise, prin care vine zuruit de table.

La parter, fostele magazine colectiviste. N-au făcut altceva decît să-şi schimbe firmele. În rest, aceleaşi vitrine sărace, aceleaşi mărfuri prăfuite, aceleaşi geamuri murdare. Cele mai multe sînt închise. Restaurantul din Centru e neschimbat. Pereţii au varul trist. În carpeta de la intrare stă un praf de pe vremea cînd Nicolae Iorga nu fusese încă luat pe sus de o echipă de legionari corigenţi la Istorie.

Pe terasa localului se bea cu larmă.
Centrul urbei e dominat de Complexul Muzeal Nicolae Iorga. Acareturile zac cu uşile închise sub soarele bătrîn al verii. Un cîine jigărit doarme fără griji şi fără mustrări de conştiinţă lîngă gardul din scînduri gospodăreşti. Dacă împingi mai tare poarta, vei constata, nu fără surprindere, că e deschisă. O iei pe alee, printre straturile ofilite, spre clădirea ce pretinde a fi Muzeul Etnografic Nicolae Iorga. Uşa e închisă prin răsucirea cheii. Program 10-17, consemnează un anunţ pe sticlă, parafat de ştampilă oficială. Îţi iei inima în dinţi şi porneşti în căutarea corpului principal, unde ştii c-a locuit marele savant cu o barbă la fel de mare ca şi personalitatea sa. O cărare şerpuită ocoleşte clădirea, ca un descurcăreţ, dificultăţile vieţii. Treci printr-o grădină de zarzavaturi, nu-ţi faci probleme în ce priveşte gînsacul din margine, deoarece el are altă treabă decît cea de a se năpusti la tine şi, după o curbă scurtă şi neprevăzută, ca o ambuscadă, ajungi în faţa casei principale. Două drapele de stat, decolorate de experienţe meteorologice dramatice, te conving că acesta e Muzeul N. Iorga. O uşă de stejar, ca de cramă, îţi sare în ochi prin programul scris în ramă de metal. O clipă te trece gîndul că de undeva, din tufişuri, s-ar putea năpusti la tine un dulău cu un exagerat simţ al proprietăţii private. Nu se întîmplă aşa ceva. În curte, în casă, nu-i ţipenie de fiinţă vie. Încerci mînerul porţii niţel descumpănit.

– Dacă e închisă?!
Nu-i închisă!

Se deschide la simpla apăsare a mînerului de alamă. Ieşi în lărgimea de afară. Peste hidoşenia monumentală vezi balcoanele ultimelor etaje. Într-unul dintre ele stă atîrnat peste margine, ca şi cum ar voi să se sinucidă, un bărbat gol pînă la brîu.

Strada Mare a rămas la fel cum ai lăsat-o. Dinspre Bucureşti apare un convoi de maşini împodobite fistichiu. O nuntă! Ţelul alaiului de claxoane? Un balcon de ciment butucănos, în care se agită protocolar o mănuşă indecisă. Mireasa e o muiere la vreo 40 de ani.
Rochia albă, cu voal şi trenă, nu reuşeşte s-o facă fată mare.

Şi e din nou tăcere.
Departe, în zare, munţii.
Ca nişte dictatori ce nu pot fi răsturnaţi de masele populare.