cristoiublog.ro

Motto:

„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Gîndul de miercuri, 3 ianuarie 2018

N-o să înțeleg niciodată ce dracu’ sărbătorim în Noaptea de Revelion

De mai mulți ani, finele de an mă prinde în străinătate. Unul dintre scopurile acestei aventuri ține de preferința mea pentru călătoriile de tip cunoaștere la fața locului. Sub acest semn, de vreo cincisprezece ani încoace, am petrecut Revelionul peste hotare în stradă. Am mai scris că puține sînt ciudățeniile firii umane care să mă nedumerească mai tare decît obiceiul de a sărbători cu larmă încheierea unui an și venirea unuia nou. Pe lîngă că un an scurs din viață înseamnă un pas mai departe pe drumul fatal către plecarea definitivă de pe acest Pămînt, nu văd nici un motiv să petrecem în noaptea Anului Nou. Merită să sărbătorești ceva ivit din munca ta, din eforturile tale sau, cel puțin, ceva care a depins într-un fel de tine. Avem vreo contribuție fiecare dintre noi, pămîntenii, la încheierea Fostului An și ivirea Noului? Vechiul an se încheie indiferent că vrem sau nu noi, muritorii. La fel, Noul An vine și fără a cere acceptul nostru. Nici în plecarea fostului, nici în ivirea noului, nu stă o fărîmă de contribuție omenească. Nici măcar Donald Trump, cel mai puternic om de pe planeta Twitter (pe cea numită Pămînt am serioase îndoieli că deține vreo putere), nu poate face nimic pentru a grăbi plecarea Fostului an și Ivirea noului, cum, dacă ar vrea, nu poate opri plecarea Fostului și ivirea Noului. În aceste condiții, obiceiul omenesc de a petrece, mai ales de a ieși în stradă și a zbiera la cer, mi s-a părut și va continua să mi se pară una dintre cele mai mari ciudățenii ale firii umane, explicabile doar prin faptul că vreun sfert din ADN-ul uman e moștenit de la Omul de Neanderthal. Timp de 300 000 de ani Omul de Neanderthal a ridicat privirile spre cer și a zbierat cît a putut de tare cînd n-a înțeles nimic din ceea ce trăia. Încheierea unui an și ivirea altuia, nou, sinonim cu trecerea unui an din viață, e probabil un mister pe care noi, verișorii Omului de Neanderthal, nu l-am dezlegat și nu-l vom dezlega niciodată. Drept urmare, ieșim în stradă și zbierăm cît putem de tare la cer. Citește mai mult

Gîndul de marți, 2 ianuarie 2018

Fascinanta soluţie mioritică pentru toate problemele: afişul mobilizator!

Trecînd voios pe toate canalele, mă opresc pe unul franțuzesc generalist, care dă un reportaj despre România. Nu scrie nicăieri că-i vorba despre patria noastră de pe malul Dunării. Şi, totuşi, secvenţa pe care mi-a căzut privirea – o căruţă în prim plan şi un poliţist şapcaliu în plan secund – mi-a spus imediat unde şi cînd se petrece acţiunea. Reportajul e dedicat eforturilor depuse de România pentru a-şi face frontiera de Vest impenetrabilă la trecerile ilegale. Eforturi e impropriu spus. Materialul, ancheta mai degrabă reportaj, se axează pe balcanismul românesc. Avînd pe dedesubt, ca un şuvoi de apă rece, ironia franţuzească, imaginile, dialogurile, comentariile conturează o lume unică în Europa, la întîlnirea şmecheriei cu primitivismul. Se face mare haz de o maşină dăruită de Germania moldo-valahilor de la frontieră pentru a depista fiinţele vii pe baza căldurii emanate, o maşină cu care boşimanii noştri se mîndresc şi sînt gata s-o folosească aiurea, cînd trebuie şi cînd nu trebuie. Francezii sînt nespus de îngrijoraţi de invazia de forţă de muncă ieftină dinspre lumea barbară. Patronii sînt satisfăcuţi. Mînă de lucru ieftină şi calificată. Spală WC-urile doctoriţele de specialitate şi dau cu mătura doctorii docenţi. Salariaţii din Vest muncesc doar în anumite condiţii, weekendul e weekend, greva e grevă, se respectă, că nu degeaba au obţinut prin luptă muncitorii repaosul duminical. Ăştia din Est, din România, din Bangladesh şi din Sri Lanka, fac de toate fără să crîcnească, nu pretind salarii mari, n-au revendicări. Citește mai mult

Gîndul de luni, 1 ianuarie 2018

Tocmai pentru că am trăi în comunism sunt un fanatic al libertății de exprimare, al democrație în general

Partea a doua a interviului acordat lui Ionuț Crivăț de la revista și ziarul Omenia Domnule Cristoiu, pe blogul dumneavostră aveți un citat din Tudor Arghezi. Vă asumați și dumneavoastră această poziție de a fi întodeauna contra și de ce? Spre deosebire de foarte mulți tineri formatori de opinie, analiști, jurnaliști, eu am un mare avantaj. Eu am trăit în comunism ca ziarist. Poate mulți vor râde, dar tocmai că am trăit în comunism sunt un fanatic al libertății de exprimare, al democrației. Eram familiarizat cu politica încă de dinainte de 1989, citisem mult, știam despre Gulag chiar din anii `70, citisem „Marea teroare” (cartea britanicului Robert Conquest privind epurările staliniste din anii `30), dar și alte cărți despre stalinism și despre formele monstruoase ale comunismului. Încă de atunci știam că democrația înseamnă posibilitatea de a pune la îndoială orice. Așa se explică și de ce au avansat țările democratice, pentru că, la un moment dat, când toți spuneau că pământul este o plăcintă, a venit unul și a zis că e rotund. În perioada în care lucram în presa antedecembristă aveam întotdeauna o întrebare: Dar de ce nu pot scrie articolul cutare? etc. Acum avem de-a face cu o autocenzură de o mie de ori mai periculoasă decât cenzura de dinainte. De ce? Pentru că cenzura comunistă era una oficială, dar în redacții, între patru ochi la o cafea, se discuta despre ce scriam noi, că articolul ăsta e o aberație, o prostie etc. În sedințele de sumar, de la ora 14.00, și asta nu o să uit niciodată, la Scânteia Tineretului, una dintre întrebările mele era: Ce le mai dăm de citit? Asta pentru că, mai ales în ultimii ani ai lui Ceaușescu, trebuia să publicăm tot felul de documente, cuvântări și rapoarte, texte pe care nu le citea nimeni. Ei, acum avem această blestemată de autocenzură. Dacă ați observat, eu am un tic al vieții. În momentul în care văd că toată lumea o ia razna pe o temă, eu vin și spun dar, de ce? Mulți se întreabă ce l-a apucat pe Cristoiu cu poziția sa, aceea de a fi împotriva curentului propagandei antirusești din România. Dar, chiar mă pricep și sunt un specialist în istoria Rusiei. Știu ce înseamnă Rusia, imperialismul și colonialismul rusesc sub toate aspectele sale. Cum să nu reacționezi când vezi că toți repetă niște clișee? Mă pregăteam să scriu pe această temă absolut inexplicabilă apărută în Occident, pe care văd că o cultivă și ambasadorul SUA, și anume că Rusia promovează știri false și că aceste știri influențează cetățeanul occidental. Citește mai mult

Gîndul de duminică, 31 decembrie 2017

Cu un președinte abulic și un Parlament turmentat, 2017 a fost un an prost

Prima parte a interviului acordat lui Ionuț Crivăț de la ziarul și revista Omenia Pe vremea cînd conduceam publicații și, evident, aveam nevoie de oameni noi în redacție, principala formă de examen consta în trimiterea candidatului prin București pentru a se întoarce în redacție cu o filă de manuscris despre ce a văzut în călătoria sa. Cum impuneam și un timp de realizare a articolului, verificam prin acest mijloc simplu: Capacitatea candidatului de a observa ce e în jurul său pentru a descoperi ceea ce negazetarului îi scapă, disponibilitatea de a-și orîndui observațiile într-o structură solidă, supusă unei idei, rapiditatea redactării și, nu în ultimul rînd, scriitura. Azi, cum nu mai sunt implicat în presa activă, nu mai pot folosi această formulă de examen. Mi-a rămas la dispoziție însă interviul luat de un jurnalist. Am dat de a lungul vieții mele de condeier zeci de interviuri, la televiziuni, ziare, reviste, site-uri. Mi-au fost solicitate interviuri și am răspuns pozitiv și de către televiziuni aparținînd țărilor poreclite de americani infractoare, cum ar fi de exemplu Irakul lui Sadam Hussein, Siria lui Assad. Întrebările puse, felul în care era condus interviul au fost și sunt pentru mine probe de talent, de profesionalism, de seriozitate ale autorului interviului. Din propria experiență – destul de bogată – de autor de interviuri știu că întrebările inteligente, dar mai ales cele care dovedesc o deosebită pregătire a autorului dau naștere la momente de mare spectacol gazetăresc în care atît cel care ia interviul, cît și cel care-l dă sunt vedete strălucitoare. De altfel, așa cum am mai scris, un interviu bun e interesant nu numai prin răspunsuri, dar și prin întrebări, nu de puține ori întrebările putînd fi mult mai bune decît răspunsurile. Nu întîmplător, cel mai bun interviu dat de mine a fost cel de la emisiunea Profesioniștii a Eugeniei Vodă. Aș trece printre interviurile în care întrebările mi-au dovedit că am în față un talent de gazetar și pe cel luat de Ileana Ilie Ungureanu, de la Evenimentul zilei. Nu de mult m-a căutat la telefon, pentru a-mi solicita un interviu, Ionuț Crivăț, de la ziarul și revista Omenia. I-am dat întîlnire la BAR, mai precis în hol, spațiu în care discuțiile angajate la diferite mese, dacă le înregistrezi, pot deveni puncte de plecare pentru cărți de cercetare științifică. Întrebările puse de Ionuț Crivăț m-au surprins prin profesionalismul de jurnalist al autorului. Ele îmi dovedeau un autor de interviu care se pregătise solid înainte de a veni la întîlnire și mai ales care mărturisea drept notă tipică talentului de ziarist curiozitatea. Citește mai mult

Gîndul de sîmbătă, 30 decembrie 2017

Mitingurile TFListe de la București au golit de conținut un cuvânt nobil, care își merita un destin mai bun (Text și foto: Traian Horia) Pe 26 august 2017, publicația cristoiublog.ro transmitea prim-ministrului Mihai Tudose o solicitare de informații referitoare la un controversat anunț al Ministerului Afacerilor Externe de acceptare în România a 1942 de "refugiați" relocați din Grecia și Italia. Tudose și biroul său de presă nu au răspuns publicației cristoiublog.ro și nici nu o vor face vreodată. Aceasta fiindcă singurele răspunsuri care contează pentru Tudose sunt cele care încep cu "Mai vedem...". Așa s-a și cunoscut prim-ministrul României, cu protestatarii TFLiști din Piața Victoriei: la o șuetă prelungită de "Mai vedem", pe Legile Justiției. Lupta pentru democrație este  ... ca un meniu de fast-food: dacă iei deoparte copanele și pieptul, mai rămâi cu un carton unsuros. Utilizarea în exces a celebrului hashtag "rezist" la mitingurile TFListe de la București a golit de conținut un cuvânt nobil, care își merita un destin mai bun. Nu se înțelege prea bine la ce trebuie să "reziste" azi Tefelismul- tinerii fericiți, liberi și liberali de la "proteste" nu sunt atinși nici măcar cu o amendă, iar dacă răstoarnă o scenă de Crăciun în Piața Victoriei, incidentul e privit de premierul Tudose ca spectacol banal de French Can-Can. Mai mult, când pe 27 decembrie 2017 premierul a coborât în Piață să stea de vorbă cu TFLiștii, a devenit clar pentru toată lumea că dacă o broască râioasă ar ruga organizatorii protestelor să-și pună trei dorințe secrete, măcar două dintre dorințele astea l-ar implica pe Mihai Tudose. Căci coborând în Piață  ... printre TFLiști, prim-ministrul a luat țara pe care o administrează, România, la subsuoară și a dus-o mult către extrema stângă. Dacă Biroul lui de presă de la Guvern ar fi conspectat lista zecilor de "organizații civice" (43 au numărat pe degete fătucile din presa dâmbovițeană care au acoperit "evenimentul") care întrețin protestele din Piața Victoriei, ar fi, găsit Grupul de Dialog Social (George Soros) ca o cloșcă uriașă înconjurată de pagini de Facebook și grupuri obscure, fără pagină de internet, dar împănate cu tot felul de "rezistenți" din Munchen și Craiova, poate și din Târgu de Floci, sau târgul Miroși. Citește mai mult

Gîndul de vineri, 29 decembrie 2017

După ce anglo-americanii le-au bombardat Trecutul, nemții s-au apucat să-l reconstituie pînă la ultimul amănunt

Într-un text publicistic seducător, pus apoi în volumul Viaţa ca o pradă, Marin Preda istorisea, nu fără veselia sa moromeţiană, o întîmplare petrecută în călătoria de documentare în RFG. La una dintre întîlnirile cu scriitorii germani i-a atras atenția o cuconiţă care intervenea cînd ți-era lumea mai dragă cu o întrebare agasantă: Connaissez - vous Günter Grass? Atît de tare i-a pisat tipa cu această provocare încît – zicea hîtru Marin Preda – deşi după atîta publicitate, i se urîse de Günter Grass, la întoarcerea acasă, scos din sărite, s-a apucat să-l citească pe scriitorul german autorul Tobei de tinichea. Tableta a fost scrisă de Marin Preda pe vremea socialismului real. Şi pe vremea aia, ca şi pe vremea lui Carol I, ca şi pe vremea lui Ştefan cel Mare, ba chiar ca şi pe vremea lui Burebista, se punea problema, pe aceste meleaguri, a slabei cunoaşteri peste hotare a scriitorilor români, a geniilor noastre şi, evident, chiar a Poporului român. Dînd drept exemplu pisălogeala de ciocan pneumatic a tipei, Marin Preda sugerea că de o asemenea publicitate ar trebui să beneficieze peste hotare scriitorii români şi românii în general. Marin Preda a murit demult, în 1980. A murit şi comunismul, în 1989, ca pe mormîntul lui să bea și să danseze capitalismul. Cunoaşterea României în lume e la fel de slabă ca şi pe vremea cînd Marin Preda se apuca să citească Günter Grass în minte cu întrebarea provocatoare: Connaissez - vous Günter Grass? Fără a îmbrăţişa proporţiile de pisare la cap ale tipei lui Marin Preda, Dacă am fost la Münster? m-a întrebat, în vară, cînd mă aflam la Aachen, în Germania, Octavian Mitu, în conversaţiile telefonice avute cu mine. Octavian Mitu e în America cu familie cu tot. Cu toate acestea, trăieşte viaţa social-politică din România mult mai intens, mult mai pătimaş decît mine, care locuiesc în România. Aşa se explică telefoanele pe care mi le dă. Acum, în decembrie 2017, aflînd că sînt la Dusseldorf, a reluat pisarea la cap: Aţi fost la Münster? Citește mai mult

Gîndul de joi, 28 decembrie 2017

Întîlnirea premierului cu TeFeLiștii - o lovitură de imagine dată de PSD

Miercuri, 27 decembrie 2017, la cîteva zile de la tăierea porcului în toate gospodăriile, inclusiv în cea a SRI, premierul Mihai Tudose s-a întîlnit cu cei care s-au autodenumit reprezentanți ai Străzii pentru un dialog despre Legile Justiției. TeFeLiștii, avînd drept purtător de cuvînt pe Mihai Polițeanu, cărătorul cu cîrca al persoanei fizice Monica Macovei, și din rîndurile cărora au lipsit regretatul ziarist Mălin Bot și omul de afaceri culturale Gabriel Liiceanu, „au livrat” (formularea, luată din fondul principal de cuvinte al poștei, dînd seamă despre semidoctismul autorului, îi aparține lui Mihai Polițeanu) trei revendicări mari și late, prezentate premierului sub formă de somație ca un foc de pistol, amintind prin asta de bolșevicii lui Lenin în clădirea Guvernului Provizoriu al lui Kerenski. Din punct de vedere practic, momentul a fost o splendidă inutilitate. Premierul a făcut promisiunea vagă că s-ar putea să ceară părerea Comisiei de la Veneția, iar TeFeLiștii au anunțat că vor continua protestele. Lipsa unui rezultat practic era previzibilă. Cele două părți au văzut în întîlnire o Operațiune de imagine. TeFeLiștii, alcătuind Divizia Stradă a SRI, au dat curs ordinului de a lăsa impresia că protestează pentru a obține ceva bun pentru țară, că nu sunt anarhiști, cum îi acuză unii, ci oameni pe a căror chibzuință se poate conta în perspectiva unui partid înlocuitor al zbanghiului USR. Mihai Tudose a ținut să arate că PSD e dispus la dialog în chestiunea Legilor Justiției. Deși în ultima vreme se face mare caz în Divizia Presă de dizidența lui Mihai Tudose în PSD, pînă la urmă premierul s-a întîlnit cu TeFeLiștii în numele Puterii întruchipate de PSD. Din bătălia de imagine, cîștigător net a fost PSD-ul. Șapte ambasadori ai unor țări membre ale Uniunii Europene, între care se numără și pițifelnica Finlandă, o țară în care numărul renilor îl întrece pe cel al oamenilor, și al bețivilor pe cel al oamenilor treji, au semnat o Scrisoare prin care-și exprimă îngrijorarea în legătură cu legile Justiției. Citește mai mult

Gîndul de miercuri, 27 decembrie 2017

Un document care confirmă un adevăr de mult știut: SRI s-a implicat în campania electorală pentru prezidențialele din 2014

Dintre cei angajați în bătălia pentru scoaterea Serviciilor Secrete din bătălia politică, parte din Războiul dus de o mică parte a societății noastre cu Statul paralel, cel care a infectat democrația autentică transformînd-o într-o democrație de tip african, colonelul Daniel Dragomir a înțeles că doar documentul și data exactă mai pot constitui cît de cît arme eficiente într-o țară împietrită în fascinația față de Securitate. Așa se face că în gălăgia de vorbe goale care e campania pentru denunțarea abuzurilor comise de Servicii, de SRI mai ales, sub privirile protectoare ale Ambasadei americane la București, o antenă CIA sub acoperire, Daniel Dragomir, vorbind mai puțin, doar atît cît trebuie, se mulțumește să prezinte documente. Ultimul, arătat opiniei publice în cadrul unei conferințe de presă extraordinare, special concepute pentru a conferi impact evenimentului, poate fi considerat una din probele zdrobitoare ale implicării SRI în politică, la început sub comanda lui Traian Băsescu și, mai apoi, cam de după alegerile prezidențiale din 2009, pe cont propriu, din nevoia sergenților majori mesianici de a fi pe șest făuritori de politicieni, de partide, de jurnaliști, de premieri și de președinți. E vorba de Mandatul de supraveghere tehnică nr. 846/UP din 4 iulie 2014, ora 12.30 emis în dosarul nr. 26/2014 de judecătoarea Corina Jijiie de la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, între timp pensionată, pentru o perioadă de 30 de zile, începînd cu data de 4.07.2014 pînă la 2.08.2014, pentru supravegherea video, audio sau fotografiere, „cu încuviinţarea pătrunderii în spaţiul privat pentru activarea mijloacelor tehnice”, faţă de următorii (sînt enumerate peste 80 de persoane, dintre care numeroși oameni politici). „Ulterior, pe 2 octombrie 2014, în acelaşi dosar, prin încheierea nr. 217 judecătorul Horia Valentin Şelaru – numit judecator la Înalta Curte în iunie 2013, venit direct de la Parchetul General din funcţia de procuror, prin susţinerea unui concurs – a dispus prelungirea pe o durată de 30 de zile, cu începere din data de 2.10.2014 pînă la 31.10.2014 a mandatelor de supraveghere tehnică, constînd în interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă, supravegherea video, audio sau prin fotografiere, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice, faţă de persoanele din mandatul emis de Jijiie, dar şi alţii, precum...” (urmează lista). În nenumărate rînduri am arătat că unul dintre cele mai grave abuzuri ale SRI în ultimii 12 ani l-a constituit folosirea mandatelor de siguranță națională pentru obținerea de informații cerute de implicarea SRI în politică. Citește mai mult

Gîndul de marți, 26 decembrie 2017

Din ciclul De ce ei pot și noi Nu: MedienHafen din Dusseldorf - Uluitoarea îndrăzneală arhitecturală

Îmi poate semnala cineva vreo clădire din București și din țară care să surprindă prin îndrăzneala arhitecturală? O construcție înscrisă la loc de frunte printre obiectivele turistice, la care să caște gura, minunîndu-se, turiștii străini, nu pentru gigantism (avem deja Casa Poporului și vom avea Catedrala Neamului), ci pentru modernitatea construcției, pentru fantezia arhitecturală. Eu, unul, cel puțin nu știu să se fi ridicat în România, după decembrie 1989, o astfel de construcție, menită a intra în Istoria arhitecturii moderne. Tot ce s-a construit în București în ultimii 27 de ani, în fugă și numai pentru profit uriaș obținut peste noapte, e nu numai mediocru din punct de vedere arhitectural, dar și urît, butucănos. M-am gîndit la această realitate vizitînd, la Dusseldorf, cartierul MedienHafen, ridicat pe locul fostelor docuri devenite la un moment dat inutile, cartier trecut printre primele cinci obiective turistice importante de vizitat în bogatul și frumosul oraș german. Înainte de a spune despre ce-i vorba, mai trebuie să fac o remarcă amară. Nu numai prin acest cartier de o rară cutezanță arhitecturală, dar și prin alte realități, Dusseldorful dă seamă de o Primărie concentrată pe realizarea unor mari proiecte, în stare să schimbe fața orașului din temelii. E suficient să amintesc aici realizarea splendidei promenade de pe malul Rinului, prin mutarea șoselei de doi kilometri de pe mal într-un tunel săpat sub promenadă. Au trecut 27 de ani de la căderea comunismului. Putem vorbi de mari proiecte edilitare în București și în marile orașe? În București, nici acum, cînd administrația toată e în mîna unui singur partid – PSD –, nu se întrevede schița unor mari proiecte. Singura preocupare a Gabrielei Firea e imaginea. Și cum marile proiecte nu aduc pe loc o imagine bună, administrația PSD a Capitalei risipește sume înspăimîntătoare pe sclipiciul de Crăciun, pe spectacole de stradă, pe festivaluri și concursuri. Importanța unui obiectiv din punct de vedere turistic se vede nu numai din locul ocupat în ierarhii, de frecvența cu care apare în tururile localității, din mărimea textului pe care i-l consacră ghidurile tipărite sau on line, dar și din numărul de turiști care îl vizitează. Citește mai mult

Gîndul de luni, 25 decembrie 2017

Un salt pe care doar nemții îl puteau face: De la Crăciunul în Încercuirea de la Stalingrad la Crăciunul în Germania de azi

Nimic nu spune mai mult despre semnificația covîrșitoare a Crăciunului în viața nemților – cea mai importantă sărbătoare religioasă – decît pustiul de pe străzile Dusseldorfului în seara de Ajun. Practic, totul e închis. Pînă și tîrgul de Crăciun, împărțit aici pe două străzi. Am venit în Germania atras de gîndul că sărbătorirea Crăciunului e o realitate care merită să fie văzută de un adept al călătoriei de cunoaștere, ca mine. Chiar din prima zi am remarcat economia de sclipici făcută de Primăria Dusseldorf. M-am întrebat de ce nu s-a dedat și Dusseldorful la risipa de ornamente de Crăciun de la București, puse sub semnul românismului de tarabă. Și am găsit explicația mai întîi în politica Primăriei Dusseldorf de a folosi banii din taxe și impozite pe investiții menite a îmbunătăți viața cetățenilor și nu pe spectacole inutile de sclipici, aducătoare de profit doar pentru firma care s-a pricopsit cu o comandă atît de grasă de la Stat. O altă explicație ar ține de prăpastia dintre Dusseldorf și București în materie de aspect al străzilor. La Dusseldorf, imaginea de sărbătoare e dată de magazine, de iluminatul stradal, de fațadele clădirilor. La București, unde domină întunericul, coșcoveala, panourile publicitare în exces (doar la Bagdad am mai văzut așa ceva), cenușiul vitrinelor, s-a simțit nevoia unui sclipici de Crăciun: să creadă românii că duc o viață luminoasă. Umblînd pe străzi în zilele premergătoare Crăciunului, am surprins imagini semnificative despre cum e sărbătorit Crăciunul de o națiune bogată, lideră a Europei, ajunsă a nu știu cîta oară în fruntea continentului după momente în care alte națiuni au pus-o la pămînt, în speranța că nu-și va mai reveni. ( vezi foto). Mi-am amintit în aceste zile de impresionanta descriere făcută de Antony Beevor în capodopera sa Stalingrad, apărută la Penguin Books în 2009, tradusă la noi de Rao în 2009, sărbătoririi Crăciunului de nemții Armatei a VI-a aflată din 20 noiembrie 1942 în încercuire la Stalingrad, denumită de Hitler, Fortăreață, și de nemți Cazanul, Punga de la Stalingrad. Citește mai mult