Pentagonul, clădirea aia de lîngă mall

6. Între Porțile Raiului și Porțile Pentagonului

Luni, 27 octombrie 2003, am deosebitul privilegiu de a pătrunde în perimetrul clădirii ajunse de renume pînă și printre caprele din Afganistan. Nu întîmplător, apăs pînă la fund, ca pe o pedală de frînă stricată, pe sintagma deosebitul privilegiu. După 11 septembrie 2001, Pentagonul a devenit unul dintre cele mai greu accesibile locuri din lume. Chiar mai greu accesibil decît Raiul, între cele două instituții fiind o notă comună: și una și cealaltă au porți. Numai că în timp ce Porțile Raiului sînt deschise tot timpul oricărui vizitator (cei doi Arhangheli neavînd nevoie de nici un dispozitiv de verificat arme, deoarece în Rai nu explodează decît florile-n petale), Porțile Pentagonului sînt ferecate la modul absolut. Înainte de a i se da drumul înăuntru, vizitatorul e cernut pur și simplu. Chiar dacă, asemenea nouă, face parte din delegația de jurnaliști care-l însoțesc pe un șef de stat primit deja la Casa Albă.

Plouă mărunt, rece și sîcîitor. Microbuzul cu persoanele noastre dragi se oprește la cîțiva metri de o gheretă din beton armat. În dreptul ei se ridică un soi de lamă de beton, de forma unei lame de buldozer. Numai că, spre deosebire de cea a buldozerului, lama de aici e încovoiată înapoi.
La mijlocul lamei, stă înfipt într-o țepușă de fier semnul Stop.
Stăm.
Pe sticla ferestrelor, picăturile de ploaie își croiesc drum printr-un strat de praf. Ștergătoarele mașinii zvîcnesc din răsputeri.
Din gheretă nu iese nimeni.
Și totuși, nu facem scandal și, mai ales, nu punem binecunoscuta întrebare idioată, inevitabilă într-un vehicol care s-a oprit de ceva timp:
De ce dracului stăm?!
Nimeni nu strigă șoferului să deschidă ușa, că el s-a săturat de atîta stat în mașină și vrea să coboare la o țigară. Și asta nu pentru că afară plouă, ci pentru că știm cu toții unde ne aflăm: la intrarea în Pentagon. De coborît n-ar fi atît de dificil. Mai dificil ar fi să duci mîna la buzunar pentru a scoate o țigară.

Nici n-ai apuca să schițezi mișcarea că ai și fi ciuruit din împrejurimile pe care le bănuim suprapopulare.
În fine, din gheretă iese, cu scopul vădit de a se îndrepta spre noi, un tip într-un combinezon de luptător.
Costumul în care s-a vîrît îl face mai mătăhălos decît e.
Și mai amenințător.
Fără să-i pese de ploaie, respectivul vine agale. Și tot agale, fără să se grăbească, se uită la microbuz, ca și cum ar vrea să vadă ce marcă e. După care se răsucește pe călcîie și pleacă.
Zestrea genetică de gazetar își spune cuvîntul.
Apar întrebările.
Dintre care cea mai frecventă e una destul de nelalocul ei pentru jurnaliștii unei țări ce are un parteneriat strategic cu SUA:
Ce-i cu ăsta, e tîmpit?

Nu tot microbuzul participă la frămîntarea asta.
Partea din spate participă la altceva:
La parada unei perechi de ghete.
Unul din noi, mergînd aseară în oraș de unul singur, a găsit o pereche de ghete.
Splendide, după cum au exclamat toți cei care l-au văzut dimineață în mibrobuz fălindu-se cu ele.
Un confrate a vrut să vadă dacă lui i se potrivesc. Fericit că devenise eroul microbuzului, proprietarul s-a descălțat și i le-a dat să le probeze.

Cînd am ajuns la Pentagon, operația atinsese punctul culminant. Punctul în care ghetele erau aprobate prin umblare într-o parte și-n alta a microbuzului, cu întreruperile de rigoare într-un astfel de caz: cele în care tălpile erau verificate prin lovire strașnică de podele.

Toată lumea care asista la spectacol zicea că-i vin de minune.
Zicea asta și proprietarul, care-l urmărea, nespus de încîntat de la locul său, cu picioarele pe scaun, deoarece rămăsese în șosete.
Între timp, zdrahonul a ieșit din gheretă cu o lopată-oglindă în mînă.
Cu ea pipăie microbuzul pe dedesubt, să vadă dacă nu cumva vreun terorist vrea să pătrundă în incinta Pentagonului lipit de pîntecele mașinii.

Partea conștientă a microbuzului se uită pe fereastră, curioasă de felul cum lucrează lopata-oglindă.
Partea inconștientă continuă să se uite la ghetele din picioarele celui care le probează, să vadă dacă nu cumva îl strîng.
În fine, putem trece.

Asta, firește, după ce brîul de beton, purtînd porunca Stop, intră în pămînt. Acest dispozitiv a fost născocit și amplasat, după 11 septembrie 2001, la intrarea în orice instituție federală. Chestia cu brîul care se joacă de-a v-ați ascunselea o mai înțeleg. Dîmbul de beton s-ar ridica în calea mașinii capcană dacă teroriștii ar vrea să dea buzna. Nu înțeleg însă de ce a mai fost nevoie de Stop. Să le fie teamă teroriștilor că vor rămîne fără carnet? Între timp, microbuzul nostru a fost încadrat de două jeep-uri cu mitraliere la vedere. Unul în față, celălalt în spate. Parcă n-am fi la Pentagon. Parcă am fi în deșertul irakian. Realizez din nou privilegiul de a pătrunde fără a fi împușcat mortal în perimetrul unei clădiri atît de strașnic păzite încît camioanele n-au voie nici măcar să treacă pe lîngă ea, d-apoi să mai intre înăuntru. Nu se va scurge mult timp, probabil, și n-o să mai ai voie să treci nici măcar pe lîngă poza ei înrămată.

Din motive de securitate, microbuzul merge încet pe fîșiile de asfalt.
Spre norocul părții din spate a mașinii, căreia i se dă timp să ducă pînă la capăt spectacolul.
Cel care le probează a ajuns la concluzia că ghetele îi vin perfect.
Proprietarul a refuzat oferta de a le da la un preț dublu. Le-a încălțat și mai mîndru ca înainte.
Grație opiniilor exprimate de toți cei ce au asistat la scenă, doritorul ghetelor s-a împăcat cu ideea că ar putea găsi așa ceva și la București.

(Din volumul În vestă printre fracuri, editura Historia, 2007)