Recitarea de tip nou a unei poezii

Creațiile literar-artistice, poeziile îndeosebi, se înțelege – cele combative, revoluționare – sînt folosite de echipele artistice și muncitorești ca mijloace de propagandă și agitație. S-ar părea că în privința recitării, nu există deosebiri între poezii. Un articol iscălit de Mihai Popescu, actor la Teatrul Național din Bucureşti, în Scînteia din 5 iulie 1948, sub titlul Cum se recită o poezie, la rubrica Îndrumări pentru echipele artistice muncitorești, se străduiește să ne convingă de contrariul.

Autorul debutează prin afirmarea în scris a principiului că recitatorul unei poezii revoluționare trebuie să țină cont de ţelul educativ al textului:

„Fără îndoială că orice poem caută să împărtășească idei, să convingă pe cel care citește sau ascultă de adevărul celor exprimate în versuri. Cea mai mare parte a poeziei universale, valabilă din punct de vedere uman și artistic, este izvorîtă din gîndirea și sentimentul revoluționar. Poeții, firile care oglindesc în chipul cel mai sensibil frămîntările unei epoci, se află în mod firesc alături de lupta clasei revoluționare a timpului lor.

În epoca noastră, de mari și adînci prefaceri sociale, vedem cum poeții adevărați, sînt cei care reacționează cu mai multă sensibilitate la ceea ce se întîmplă în jurul lor. Poemele lor sînt pline, pe de o parte de sentimentul de nemulțumire și revoltă împotriva lumii vechi, și pe de altă parte de încredere în timpurile ce vin și în puterea masselor ce vor construi aceste timpuri noi.

De aceea, e de la sine înțeles că recitatorul unei astfel de poezii trebuie să pătrundă gîndirea și sentimentul întrupate în poem, inima lui trebuie să bată în același ritm cu cea a poetului, pentru a atinge scopul firesc: convingerea, mobilizarea celor care ascultă la lupta împotriva lumii vechi pentru construirea lumii noi. Spre a putea desprinde în chip serios ideea unei poezii este necesar ca trecitatorii să adîncească poezia din punct de vedere ideologic și să caute mijloacele artistice cele mai potrivit pentru a pune în valoarea ideea.”

Așadar, înainte de a se apuca de învățarea poeziei în vederea recitării, actorul trebuie s-o adîncească din punct de vedere ideologic. Pentru a arăta cum se face asta, Mihai Popescu procedează la o exemplificare:

„Să luăm de exemplu poezia «Agnita-Botorca» de Gheorghe Zaharia. Recitatorul trebuie să pătrundă bine sensul poeziei, să aibă deci un nivel ideologic ridicat, pentru a putea reda întreaga combativitate a poemului”.

Să vedem la lucru instrumentul de analiză revoluționară propus de actorul de la Teatrul Național:

„Autorul începe prin a anunța că vrea să ne spună povestea brigăzii de la Agnita-Botorca. Este o introducere simplă, largă, robustă, cu o nuanță de poezie populară. Apoi poezia începe într-un ritm domol, mișcat, dar nu prea repede. Este vorba de impulsul trezit ca să se scoată din scoarța pămîntului energiile trebuitoare vieții. Motivul acesta crește din ce în ce mai puternic și mai viu pînă ajunge la culminație, care este atunci cînd Agnita este unită cu Botorca și gazul izvorăște.

Poetul își creează apoi o pauză ca să poată relua motivul mai puternic din nou spre sfîrșit. Se pare că lucrul după primul succes a încetat, dar este numai o părere. Energia și spiritul celor de la Agnita-Botorca s-a întins peste toată țara.

Toată țara a devenit un șantier și avem viziunea unei țări puternice, creație a muncii. Este același motiv din prima parte, însă ceva mai larg și mai sigur.

Poezia se încheie printr-o chemare adresată poeților ca să vadă în perspectivă îndemnul și fapta celor de azi. Este la fel cu introducerea, însă cu o altă tonalitate. După cum vedeți o poezie făcută pe motive și timpi muzicali. Probabil că nici nu se poate altfel, de vreme ce o poezie are de cele mai multe ori rimă, ritm și este împărțită în strofe.”

O dată descifrate adîncurile revoluționare ale textului, actorul e sfătuit să-și adapteze interpretarea la rezultatele întreprinderii analitice:

„Ca urmare a acestei analize recitatorul trebuie să-și împartă puterea vocii lui după cerințele părții respective a poemului. În prima parte trebuie să vorbească ușor și relativ încet, pentru ca apoi vocea să-i crească gradat pînă la cea mai mare putere, în momentul cînd conducta este gata și gazul izvorăște. Poemul acesta, ca de altfel orice alt poem, are un punct de maximă intensitate. Recitatorul trebuie să găsească în orice poem punctul acesta și să-l scoată în relief. Cît privește poemul «Agnita-Botorca», recitatorul, după momentul de intensitate maximă, trebuie să revină din nou la o vorbire normală, versurile ce vin să fie spuse gîndit și calm. Această pauză e necesară, pentru ca în final să aibă din nou forța mobilizatoare.”

Dacă în cazul poemului Agnita-Botorca se cerea autorului atîta trudă, ce să mai spunem de Hamlet?!