Nu am știință dacă în lumea noastră culturală a ajuns vestea că acum câteva zile s-a stins din viață, în Franța, esteticianul N. Tertulian. Ce-i drept, el părăsise țara cu mai bine de trei decenii în urmă, dar numele său nu poate să lipsească din orice istorie corectă și sinceră a literaturii române contemporane. Nu contest, se vor ivi,numaidecât, fervenții susținători și propagandiști ai ideologiei „vidului cultural’’ din răstimpul 1948-1989 și care îmi vor cita – desigur, ca un argument acuzativ-cartea lui N.Tertulian despre „Eugen Lovinescu sau contradicțiile estetismului’’. Carte, indiscutabil depășită și nedreaptă, gândită și scrisă sub însemnele realismului socialist și al artei ca instrument al luptei de clasă. După cum aș putea, la rândul meu, să le dau replică citând mai multe titluri din bibliografiile unor autori pe care, ei înșiși, le-ar dori îngropate și uitate. Dar nu despre asta vreau să discutăm acum, ci despre un estetician și teoretician al artei care are un merit mare și incontestabil în promovarea dialogului cultural și ideologic de la jumătatea veacului trecut , perioada unei relative dar reale deschideri. Lui N. Tertulian i se datorează substanțiale exegeze ale operelor lui Hebert Marcuse, Benedetto Croce, Georg Lukacs, Teilhard de Chardin și ale altor gânditori de excepție din veacul trecut. L-am cunoscut, pe N. Tertulian prin anul 1967, atunci când, student la filozofie fiind, mi-am luat inima în dinți și l-am căutat la redacția revistei „Viața Românească’’. Revistă în care îi citisem mai multe texte care m-au atras și m-au stimulat prin ținuta lor ca și prin referirile la teme fierbinți, definitorii, ale culturii și ideologiei Occidentale a perioadei. Citiți tot articolul →