11 iulie 1997: Cum ne-a dat Bill Clinton o alviță ca să ne treacă supărarea neadmiterii în NATO

Pe 11 iulie 1997, președintele american Bill Clinton a făcut un popas oficial la București. Era la cîteva zile de la Summitul NATO de la Madrid, la care România n-a fost invitată să adere la Alianță, deși Puterea de la acel moment (Emil Constantinescu și CDR) pariase electoral enorm pe intrarea noastră în NATO. Calcule reci, tipice unei superputeri precum America, făcuseră să primim o lovitură în gura surîzătoare cu bocancul. Pentru români asta putea fi o dezamăgire cu grave consecințe în părerea lor bună, de admiratori și chiar fani ai SUA, față de Superputerea care luase locul superputerii numite URSS.

Ca să împaci un copil îi dai o alviță. Bill Clinton a realizat că românii nu depășeau în luciditate nivelul unui copil. Și s-a gîndit imediat la o alviță care nu costa America, deoarece ea însemna un popas la București pe parcursul căruia românii urmau să fie gîdilați nițel cu vorbe frumoase și cu gesturi de protocol. Admiterea noastră în NATO ar fi costat America, interesată în acel moment să facă lugu lugu cu Federația Rusă condusă de veșnic turmentatul Boris Elțîn. O vizită de o zi a președintelui american și un discurs cu multe vorbe dulci și gesturi tipic americănești nu costau nimic.

Era prima vizită făcută României postdecembriste de un președinte american. Alte două vizite avuseseră drept beneficiară România lui Ceaușescu,

Inutil să trec în revistă aici clocotul de entuziasm care se vedea în toate ceaunele din presă.

Se petrecea în presa noastră eminamente provincială ceea ce Jean Baudrillard numea în celebrul său eseu din 1991 La Guerre du Golfe n’a pas eu lieu, Orgasm Evenimențial.

În mijlocul acestui tsunami de vorbe mari și late, de zbierete de bucurie, de leșinuri de admirație față de Înaltul Oaspete, de supralicitări incredibile ale unor gesturi de protocol, am publicat în ziarul Național din 15 iulie 1997 la rubrica mea de comentarii zilnice, Punct și de la capăt, textul Bill Clinton, politicienii noştri şi drumul.

La finele textului, evident, trona precizarea redacției:
„Redacția nu-și asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere exprimate de Ion Cristoiu în această rubrică.”

Republic textul acum, în ianuarie 2024.
Nu pentru a reaminti existența unor constante ale scrisului meu, între care la loc de frunte se situează, ostilitatea față de slugărnicia băloasă a politicienilor noștri postdecembriști, ci pentru a semnala că nimic nu s-a schimbat în cei aproape 25 de ani care au trecut în atitudinea noastră față de Stăpînii trecători ai lumii.
Credeți că dacă în 2024 ar veni în vizită la București Joe Biden atmosfera ar fi alta decît cea creată de vizita lui Bill Clinton?

Bill Clinton, politicienii noştri şi drumul

Se pare că popasul lui Bill Clinton în cetatea ciobanului fondator a mulţumit pe toată lumea. Pe bucureşteni, care au beneficiat, fie şi preț de douăzeci și patru de ore, de ceea ce International Herald Tribune din 13 iulie 1997 descria în reportajul consacrat vizitei:

„Ca și pe vremea comuniştilor, autoritățile de la Bucureşti
s-au angajat în preparative furibunde pentru vizita domnului Clinton, mobilizînd sute de muncitori pentru a înfrumuseța drumul de la aeroport și a împodobi străzile cu steaguri americane.“

E drept, încordarea edililor Capitalei a vizat doar o bucățică din București. Restul a rămas să putrezească, lent, dar sigur, în eterna noastră mizerie balcanică. Văzut dintr-un satelit american, Bucureștiul v-a fi apărut ca un uriaș maidan de moloz în mijlocul căruia iscusite mîini grădinărești au plantat un crin.

Vizita lui Bill Clinton a dat satisfacție și multor polițiști, sereişti şi sepepişti. În sufletul acestora mai stă, pitită de teama presei libere, nostalgia după vremurile cînd Ceauşescu le dădea posibilitatea să-și arate muşchii. Excepționalele măsuri de securitate cerute de americani le-au oferit sereiştilor şansa să se vîre prin boscheti și să se pitească după hornuri, sepepiștilor, să gonească pe străzile Capitalei în maşini cu viteze turbate, iar polițiștilor, să sufle cît mai harnic în țignale. Pe toți, evenimentul i-a făcut să retrăiască frumoasele vremi de altădată, cînd trecerea lui Ceauşescu dinspre casă spre CC şi invers pustia străzile mai ceva ca alarma unei lovituri nucleare. Frumoasele, neuitatele vremi cînd, înainte de sosirea alaiului prezidențial, n-ar fi putut traversa Calea Victoriei nici măcar umbra unui nor.

Ocolul preşedintelui american pe la București i-a mulțumit și pe cei peste 10.000 de oameni din Piața Universității. Unii, veniți să caște gura pur și simplu, alții, pentru că iscăliseră de dimineață convocatorul PNȚCD sau PD. Și unii, și alții au avut posibilitatea să înțeleagă de ce spectacolele lui Michael Jackson se lasă cu leșinuri și tremurături epileptice în rîndurile fetişcanelor despletite. Vedetele Americii, de la Madonna pînă la Bill Clinton, beneficiază de o adevărată industrie a show-lui. Rezultat al scrutării atente a publicului, managerii lui Michael Jackson l-au pus să joace teatrul neîntrecutului iubitor de copii. Cînd s-a ivit la orizont procesul de pedofilie, industriașii imaginii l-au obligat pe faimosul cîntăreţ să-şi schimbe rolul. Acesta a devenit rapid un personaj din filmele gen „Războiul stelelor“. Aceloraşi reguli ale industriei show-ului li se supun și politicienii americani. Plictisit, alături de Tony Blair şi Jacques Chirac, să-l aștepte pe Bill Clinton, care întîrziase deja vreun sfert de ceas la Madrid, Jean Chretien, premierul Canadei, a prins a bombăni despre tembelismele făcute de liderii americani ca să smulgă voturile alegătorilor. Opiniile politicianului canadian au fost formulate în fața unui microfon pe care-l credea închis. Deşi Clinton a expediat incidentul glumind pe seama oboselii canadianului, cele spuse de Jean Chretien sînt adevărate. Politicienii SUA, în frunte cu Bill Clinton, sînt, ca şi vedetele cîntecului şi filmului american, nişte păpuşi în mîinile făuritorilor de imagine. Actorii şi cîntăreții sînt în stare de orice pentru a smulge aplauzele plătitorilor. Politicienii se dau peste cap pentru a obține voturi. Dacă, de exemplu, Bill Clinton poposește într-un stat american unde cetățenii sînt iubitori de gîndaci de bucătărie, consilierii îl sfătuiesc pe preşedinte să mărturisească emoționat, în discursul de la tribună, că nevastă-sa, Hilary Clinton, și-a făcut un ţel al vieții din ocrotirea gîndacilor de bucătărie. Cum se trezeşte, în capot și ciufulită, ea dă fuga în bucătărie, îi pune în palmă, îi leagănă şi-i hrănește cu lingurița. La București, Bill Clinton şi-a susținut cu brio rolul sugerat de consilieri pentru a face pe plac poporului român. S-a referit în discursul său la maratonista Anuța Cătună, avertizat de sensibilitatea românilor la performanţele sportivilor naționali, şi-a arătat tot timpul dantura semnificativă, l-a spînzurat de o mînă pe preşedintele Emil Constantinescu drept semn al prieteniei şi fraternității. Cei din Piață au asistat astfel, pe gratis, la un spectacol cu un Michael Jackson al politicii americane.

Cei mai multumiți de vizită par a fi însă oamenii puterii. Bill Clinton a zis la un moment dat:
„Rămîneți pe acest drum și o să învingeți!“

Din sintagma „rămîneți pe acest drum“, liderii coaliției majoritare, Victor Ciorbea şi preşedintele Emil Constantinescu, au tras concluzia că America îi încurajează să meargă neclintiți mai departe pe drumul străbătut pînă acum din noiembrie 1996. Cum știe tot românul, acest drum a fost unul tipic românesc: adică plin de gropi. Din noiembrie 1996 și pînă acum, alături de lucruri bune, puterea a făcut şi multe năzbîtii. Îndemnul președintelui american a fost interpretat de către mai-marii de la Bucureşti de a continua să comită prostii cu ghiotura. Ei nu și-au dat seama că noțiunea de drum are în America înțelesuri net diferite decît în România. Pentru Bill Clinton, drum înseamnă autostrada New York-Washington. Pentru români, drum înseamnă șoseaua națională București-Braşov. Plină de hopuri, de mari jupuituri ale asfaltului, de rîpe fără parapeţi. Dacă oamenii puterii de azi ar pricepe această diferență, indiscutabil, îndemnul lui Bill Clinton n-ar trebui să-i automulțumească atît de tare!