13 iunie 1990: O diversiune a Puterii

Momente și evenimente comentate de mine. Multă vreme după Mineriada din 13-15 iunie 1990, publiciștii independenți au comentat tulburările din zilele respective, emblematice pentru primii ani postdecembriști. M-am numărat printre cei interesați să afle dedesubturile unor evenimente tipice lumii moderne. Altfel spus, evenimente în care ceea ce s-a văzut era doar fațada, creată dinadins pentru a ascunde esența. Editorialul publicat în Evenimentul zilei din 16 iunie 1994 sub titlul Scenariul din 13 iunie 1990 se ocupă de misterele zilei de 13 iunie 1990, zi care a declanșat venirea minerilor:

„După apariția articolului meu dedicat lui 14 iunie 1990, mai mulți cititori m-au sunat interesîndu-se de ce nu m-am referit și la 13 iunie 1990. Întrebarea nu era gratuită. Nu-și avea, adică, rădăcinile într-o curiozitate intelectuală virgină de orice impuritate politică. Ea suna ca un reproș. Ceva în genul, da, vă convine să vorbiți de violențele din 14 iunie, a căror responsabilitate cade în seama Puterii de atunci. Nu vă convine însă să vă opriți asupra violențelor din ziua anterioară, pentru că ați fi obligat să vorbiți de vinovăția Opoziției. Un atare raționament m-a îndemnat să cred că întrebarea cu schepsis venea din partea iliescistă a națiunii române. Mult mai corectă decît Ion Iliescu, ea recunoaște, totuși, la patru ani de la întîmplare, că 14 iunie 1990 a fost o aberație pusă la cale de puterea momentului. În același timp, ea consideră că o altă aberație, cea din 13 iunie 1990, a fost produsă de adversarii lui Ion Iliescu. Această împărțire a violențelor din 13-15 iunie 1990 după criteriul vinovățiilor e împărtășită nu numai de fanii lui Ion Iliescu. Crede în ea și partea nehotărîtă politic a populației, adică majoritatea.

A fost însă 13 iunie o acțiune a opoziției sau, cum susține Ion Iliescu în volumul doi al operei sale capitale, «Revoluție și reformă», a unor «forțe politice care digerau greu înfrîngerea electorală» și care «au vrut să profite de această ocazie neașteptată pentru a încerca o lovitură de forță în chiar momentul în care trebuia să se reunească noul Parlament ales»? Firește că nu. La cîteva zile după dramaticele evenimente din iunie 1990, absolveam de vinovăție, într-un editorial din Zig-Zag, atît Puterea, cît și Opoziția. Spuneam că nu putea fi vorba de o lovitură de stat a Opoziției, în tentația de a cîștiga prin forță ceea ce pierduse prin alegerile din mai 1990. O lovitură de stat nu se face prin incendierea unor autobuze în centrul Capitalei, nici măcar prin asedierea Prefecturii de Poliție. O lovitură de stat înseamnă răsturnarea și arestarea primului-ministru, a președintelui tării. Or, din cîte se știe, Petre Roman și Ion Iliescu nu s-au aflat în după-amiaza zilei de 13 iunie nici la intersecția Universității, nici la Prefectura de Poliție.

Susțineam însă în același editorial că violențele n-aveau cum să aparțină Puterii. Pentru că întreaga hărmălaie dăduse o puternică lovitură imaginii externe a României. De aceea, consideram că în spatele lui 13 iunie au stat forțe interne și externe interesate în a bloca dificilul proces de reîntoarcere a României, după izolarea ceaușistă, în rîvnitul spațiu european.

Istoria celor patru ani care ne despart de momentul 13 iunie mă îndreptățește azi să cred că la vremea respectivă m-am înșelat. Indiscutabil, 13 iunie 1990 nu e produsul Opoziției. Dar nici al unor forțe externe. El e produsul Puterii de atunci, în frunte cu Ion Iliescu. Se poate ajunge la o asemenea concluzie pornind de la uluitoarea asemănare dintre desfășurarea evenimentelor din 13 iunie 1990 din România și desfășurarea evenimentelor din 3-4 octombrie 1993 din Rusia. Datele despre 13 iunie 1990 rămîn mai departe ascunse marelui public. Cele despre 3-4 octombrie 1993 din Rusia au început să iasă la iveală. E limpede acum că, pentru a pune capăt rezistenței parlamentare, Boris Elțîn a manevrat întreaga tevatură din 3 octombrie 1993:

Asaltul asupra clădirii Parlamentului de către manifestanți, asedierea Televiziunii. Violențele din 3 octombrie 1993 i-au dat posibilitatea de a înfrînge, a doua zi, prin intermediul armatei, rezistența adversarilor săi politici. Cel puțin pentru o perioadă de timp. Ca și în Rusia lui octombrie 1993, în România lui iunie 1990 era nevoie de o dezlănțuire violentă, care să fie pusă pe seama adversarilor politici ai lui Ion Iliescu. Ar fi riscant să presupunem că violențele au fost înscenate de oamenii Puterii. Ca și în cazul de la Moscova, a existat o pornire violentă inițială. O pornire spontană, haotică, ușor de blocat de către forțele de ordine. Nu s-a vrut însă această blocare. Forțele de ordine au jucat din plin comedia slăbiciunii, dublată de întărîtarea demonstranților, pentru a-i face mai violenți. Adăugînd prezența în rîndurile lor a unor oameni instruiți în manipularea grupurilor spontane, avem imaginea uriașei manevre prin care, ca și în Rusia, s-a creat pretextul pentru intervenția de a doua zi. A armatei la Moscova, a minerilor la București.”