1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Abilități profesionale și compromisuri discutabile

26 august – 1 septembrie

„TEZAURUL” IDEOLOGICO-DOCTRINAR. Încă din dimineața zilei de 21 august 1989, deci, înainte de Adunarea Omagială (la care m-am referit într-un episod anterior) redacțiile publicațiilor centrale și ale Radioteleviziunii au primit indicația să revizuiască toate planurile de articole și, respectiv, de emisiuni potrivit ideilor, aprecierilor din cuvântaera pe care avea s-o rostească Nicolae Ceaușescu.

Din acest unghi de vedere, eram liniștit. Nu realizam emisiuni de politică internă cu tentă teoretică, iar în cele două emisiuni săptămânale profilate pe tematica externă, accentul se punea tot pe evenimentele actuale. Apoi, avem certitudinea că N.C. nu va veni cu lucruri noi care să facă necesară o revizuire radicală a planurilor. Greul cădea pe alte redacții.

Sigur, se impunea să ținem seama de unele formulări (re-formulări), de anumite accente și nuanțe, dar, de toate acestea doar în măsura în care evenimentele în curs de desfășurare făceau necesare (obligatorii) anumite retușuri.

Din motive strict profesionale am fost curios să văd în presa tipărită modul în care se „altoiau” pe „trunchiul” publicațiilor evaluările din cuvântarea lui N.C. la Adunarea Omagială. Am fost impresionat de abilitatea, de „șiretenia” autorilor anonimi, și, parțial, cu semnătură sau pseudonime, de articole, în special cele apărute în „Scânteia”, „România liberă” și „Scânteia tineretului”, în intervalul 24-31 august 1989, când totul era „fierbinte”, în vederea respectării indicației amintite.

Una dintre primele dificultăți a vizat aprecierile de ordin istoric. Evident, se făcea apel, cu exactitate, la spusele liderului suprem, însă era vorba despre idealuri, sentimente, readuceri-aminte  la anumite segmente ale cuvântării. Astfel, multe date certe au fost interpretate exclusiv prin prisma formulărilor la care a recurs N.C. Era vorba, între altele, despre referiri la „cedări și compromisuri” care au favorizat declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, cu accent de politică duplicitară a „imperialismului englez” la Pactul Molotov-Ribbentrop (a se observa ordinea semnatarilor), la suferințele poporului polonez, lăsat singur (dar sprijinit de România), la „monarhia străină” care a „trădat interesele vitale ale poporului român” (de ce era nevoie de adjectivul „străină”?) la definirea regimului antonescian („dictatură militaro-fascistă”).

Tot în sfera istoriei se încadrau „materialele” referitoare la principalele momente din „Epoca de Aur” (Congrese, Conferințe Naționale, Plenare al C.C. al PCR etc.), toate marcate de cuvântările liderului suprem, „deschizător de noi orizonturi teoretice și practice”). Ansamblul – cu segmentele lui îmbinate armonios – se înfățișa, astfel, ca un marș triumfal, lipsit (deci) de erori, eșecuri, „devieri” etc.

Fără să epuizez „tematica” abordată de N.C. mai notez că articolele și emisiunile consacrate așa-numitelor subiecte fundamentale – cum ar fi rolul conducător al PCR, misiunea istorică a clasei muncitoare, superioritatea proprietății de stat și cooperatiste, sistemul „democrației socialiste”, noile funcții ale națiunii, omogenizarea socială – au inundat, pur și simplu, mass-media românească.

Nu știu câți cititori se aplecau asupra unor asemenea articole (de regulă, foarte lungi), dar – cu siguranță – cadrele didactice din domeniul științelor sociale, ziariștii din provincie, propagandiștii de la toate nivelurile luau notițe, se inspirau din acest „tezaur” ideologico-doctrinar.

„SPECIALITĂȚI” ȘI SPECIALIZĂRI. De când presa a devenit, pe mapamond, „a patra putere”, s-a produs un proces continuu de specializare a gazetarilor. Se restrângea numărul celor care scriau oricând și despre orice în favoarea celor profilați pe anumite zone ale vieții politice și social-economice. Acest proces a avut specificitatea lui în presa „socialistă”, în diferite etape ale „construcției noii orânduiri sociale”. Nu-mi propun nici măcar să schițez parcursul respectiv în cazul Radioteleviziunii și, cu atât mai puțin, al presei românești, în general.

Ceea ce cred, însă, că merită relevat (mai ales în privința RTV) este următorul fapt: toate lunile care ne despărțeau de data convocării Congresului al XIV-lea al PCR au fost marcate de difuzarea unui număr record de emisiuni din categoria celor evocate în prima parte a acestui episod. Pe un spațiu restrâns, circa două ore de program între Telejurnalul de seară și Telejurnalul de noapte, pe lângă difuzarea, la zile fixe, de piese de teatru și filme, de momente muzicale, s-au înghesuit emisiuni de tip publicistic, fiecare de circa 15-20 de minute.

Nu vreau și nici nu sunt în măsură să evaluez calitatea publicistică a colegilor din alte redacții ale RTV. Nu aveam timp să le urmăresc producțiile și, drept să spun, eram sătul „peste poate” de ceea ce eram noi, cei de la Actualități, obligați să facem.

Este suficient să se revadă ceea ce apărea în revista săptămânală cu programele Radio-TV pentru a se constata că se formase un grup mic de gazetari specializați pe anumite domenii; numele lor reveneau cel mai des în respectivele programe. Ei bine, aproape toți mă solicitau frecvent pentru cel puțin două motive de ordin profesional.

Primul viza „culegerea” de informații la care avea acces numai redacția noastră, respectiv contactul direct cu activitățile la cel mai înalt nivel. Evident, erau dornici să afle ceea ce se întâmpla „în culise”, dar zona de interes maxim o constiuia punerea la punct, la zi, cu subtextul unor acțiuni și evaluări, așa cum îl percepam noi, percepție, de cele mai multe ori, corectă din moment ce, pe teme de fond, redacția noastră fusese puțin implicată în scandalurile provocate de Cuplul prezidențial în legătură cu unele emisiuni. Într-un anumit sens, eram „specializați” în materie de… Ceaușescu.

Un al doilea motiv privea un aspect practic, esențial. Întrucât emisiunile celorlalte redacții conțineau obligatoriu imagini cu Nicolae și Elena Ceaușescu făceau apel la conducerea Redacției de actualități pentru aprobarea copierii pe film sau pe suport electronic a unor secvențe difuzate în Telejurnale. O vreme (mai ales în anii 1965-1971) astfel de solicitări erau relativ puține. Cu timpul, s-au înmulțit într-o asemenea măsură încât – după atâtea și atâtea copieri – filmele și benzile de magnetoscop se deteriorau de la o zi la alta. Am luat decizia să facem noi mai multe copii pentru a păstra intacte originalele, dar nu dispuneam de spațiile tehnice necesare pentru copieri operative. Or, colegii din alte redacții erau interesați mai ales, de „imaginile proaspete”. În aceste condiții, s-au stabilit reguli stricte de gestionare a fondurilor de imagini cu Nicolae și Elena Ceaușescu. Precizez că nu intra în circulație ceea ce filmau colegii noștri operatori în „privat” cu familia prezidențială. Anumite aprobări pentru copieri intrau în atribuțiile mele, pentru altele, era nevoie de semnătura directorului general sau a directorului general adjunct care „păstorea” redacția noastră.

Cred că este de prisos să remarc că efectul propagandistic al multiplicării până la refuz a imaginilor cu „iubiții conducători” era exact contrariul a ceea ce dorea. O confirmă și numeroasele bancuri care circulau în perioada dată.