1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Aflatul în treabă al celor „loviți” de o plictiseală cronică

5 – 11 august

REANIMARE INSTITUȚIONALĂ. Pe nepusă masă, la etajul XI din blocul-turn al Televiziunii (acolo unde își aveau birourile șefii instituției) a început o vânzoleală neobișnuită. După ani buni de când nu se mai întrunise, s-a dat semnalul pentru organizarea unei Plenare a Consiliului Național al Radioteleviziunii Române. Nici președintele – director general Constantin Petre nu-și mai amintea de data la care avusese loc o ședință nu a Consiliului în Plen (63 de membri), nici măcar a Biroului Executiv. Ce se întâmplase, de fapt?

Unul dintre membrii, Marian Avram, tehnician la uzinele „23 August”, Erou al Muncii Socialiste,  plictisit de viața dulce  conferită de onoruri care îl scutiseră de obligațiile de serviciu, sesizase Secretariatul CC al PCR că respectivul organism nu mai funcționa de multă vreme și propunea organizarea de urgență a unei reuniuni plenare. Avea în vedere desfășurarea de analize referitoare la modul în care emisiunile se ocupau de „temele principale indicate de documentele de partid, de secretarul său general”.

Contactele relativ frecvente pe care le aveam cu unii componenți ai conducerii acestei mari întreprinderi (reamintesc că am fost ucenic în secția de mecanică ușoară a întreprinderii încă înainte de naționalizare, când purta numele patronului, Nicolae Malaxa) am consemnat opinii nu tocmai favorabile despre Marian Avram; pur și simplu, era considerat drept carierist de profesie. Nimeni nu știa exact cum se ajunsese să i se acorde titlul de Erou al Muncii Socialiste.

Secretarul CC al PCR cu propaganda și presa, Constantin Olteanu, a primit sesizarea lui M.A. fără să știe că – potrivit Decretului nr. 60/1971 – era automat președintele Consiliului Național al Radioteleviziunii Române. La înființare, în 1971, cel dintâi președinte a fost Dumitru Popescu-Dumnezeu.

În calitate de gazetar, am participat la ședința de constituire desfășurată în Sala de Marmură a sediului CC al PCR de la etajul II. A prezidat Nicolae Ceaușescu, personal. Așa că, atunci, în august 1989, se zvonea că la preconizata ședință va veni, din nou, liderul suprem.

Pregătirea Plenarei Consiliului Național al RTV presupunea – între multe altele – întocmirea unui Raport. Așa că partea din acest document care se referea la emisiunile de Actualități mi-a revenit mie. Nu era mare lucru; practic, am scris o pagină și câteva rânduri, însă mi s-a dat să modific, să completez textul de cinci ori. Până la urmă, au ieșit trei pagini. Inițial, am formulat și câteva propuneri, inclusiv în privința dotării tehnice a Redacției, însă mi s-a spus că propunerile vor fi centralizate și că – în orice caz – nu vor conține „revendicări”.

Se aleseseră și vorbitorii, între care muncitori, cooperatori, directori de întreprinderi ale căror discursuri aveau să fie redactate de colegii din Redacția Emisiunilor Economice.

Povestesc toate acestea pentru a oferi cititorului un minimum de informații despre modul în care funcționa (sau era de dorit să funcționeze) un organism prefect inutil, o „piesă” de decor într-un sistem instituțional de paradă, fără drepturi reale de decizie. Se consemna un consum de timp, de energii, lipsit de finalitate practică, inclusiv și atunci când aveau loc reuniuni de tipul celor evocate de mai multe ori în serialul de față. De altfel, chiar în săptămâna de care mă ocup, 5-11 august 1989, avusese loc o Plenară despre care va fi cazul să relatez mai pe larg. În ceea ce privește preconizata Plenară a Consiliului Național al Radioteleviziunii Române trebuie să precizezi că nici măcar n-a fost convocată. „Pe agenda de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu” (reamintesc că așa era scris pe genericul care anunța informația aferentă) aveau să se înscrie, până la finalul anului 1989, alte teme, ceva mai presante comparativ cu cele referitoare la RTV care, oricum, se găsea zilnic (sau aproape zilnic) în vizorul Cuplului prezidențial, cu efectele bine cunoscute.

FAPT DIVERS. N.C. și E.C. își reconfirmau mereu „talentul” de a iniția acțiuni care să nemulțumească un număr tot mai mare de concetățeni. Nu conta că unele măsuri veneau direct în contradicție cu apelurile repetate „la mobilizarea forțelor și mijloacelor în vederea realizării exemplare a obiectivelor indicate de secretarul general al partidului”. Am mai dat multe exemple în acest sens. Cel la care recurg acum îi privea pe gazetari, inclusiv (sau, poate, în primul rând) pe noi, cei care lucram în RTV.

Pe măsură ce ni se cerea să fim „adevărați revoluționari de profesie” se înmulțeau dovezile prin care se reiterau  părerile unilaterale ale celor doi „mari lideri” despre ziariști.

În afară de „sabia lui Damocles” reprezentată de pericolul pierderii locului de muncă (fie și numai în urma unui capriciu, în special al Tovarășei) de la începutul semestrului II 1989 se tot adoptau măsuri de reducere a cheltuielilor, mai ales în cazul instituțiilor „neproductive”, cum era catalogată și Radioteleviziunea Română.

În acea perioadă, Elenei Ceaușescu îi cășunase, din nou, pe așa-numitul acord redacțional prin care se remunera diferențiat munca fiecărui ziarist (reporter, redactor, șef de rubrică, realizator) sub forma unui supliment bănesc variabil. Pentru a nu lăsa loc de confuzii, precizez că nu era ceva similar cu acordul global practicat în sferele direct productive, după cum retribuția de bază se deosebea de nivelurile minime, medii și maxime, din alte domenii de activitate.

Nu știu cine îi spusese Elenei Ceaușescu despre acest „acord redacțional” că imediat a dat dispoziție să fie eliminat cu desăvârșire.

Directorul general, Constantin Petre, ne-a convocat pentru a ne aduce la cunoștință, sec, respectiva decizie. N-a spus nimic în plus față de decizia cu pricina, așa că nu era clar ce aveam de făcut, cum s-o aplicăm. Fiecare a înțeles după propria minte. În ceea ce mă privește, am considerat că nu este cazul să mă pripesc. Văzusem multe în viața mea, inclusiv „soarta” unor decizii la nivel înalt date repede uitării. La informarea laconică a șefului instituției a fost de față și directorul economic al RTV, Alexandru Șercăianu, un specialist de clasă, pe care îl cunoșteam încă din 1959, pe vremea când conduceam ziarul de uzină „Semănătoarea” (el îndeplinea funcția de șef al serviciului de planificare și era responsabil cu propaganda în Comitetul de partid). Am colaborat excelent. Practic, nu se amesteca în treburile gazetărești. Atunci, în iulie 1989, Șercăianu mi-a propus să redactăm împreună un Memoriu adresat direct lui N.C. prin care să explicăm „rolul și importanța acordului redacțional”, ca formă de retribuire inspirată exact din cuvântările liderului suprem. Am fost sceptic, deoarece cunoșteam tot felul de antedecente. Doar așa, „de amorul artei”, i-am acceptat propunerea. Ideea centrală urma să fie aceea că retribuția, cu toate componentele ei fixe și variabile, trebuia să reflecte cantitatea și calitatea muncii depuse de fiecare lucrător din redacțiile RTV. Șercăianu avea să întocmească partea strict tehnică și contabilă a proiectului de Memoriu. M-a rugat să găsesc citate din cele zise de Nicolae Ceaușescu care „să fundamenteze” necesitatea păstrării „acordului redacțional”. L-am servit prompt.

Memoriul a fost păstrat de Constantin Petre în seif până la 31 martie 1990, dată la care s-a pensionat. Știa ce „destin” aveau multe dintre textele destinate direct Tovarășei. După toate probabilitățile, cel care o informase pe E.C. a dus-o și o duce bine și în perioada postdecembristă.

Exista, cel puțin, un precedent, care făcea verosimilă interdicția dictată de Elena Ceaușescu. Încă din 1976 a dat dispoziție să nu se mai plătească „drepturile de autor” ziariștilor de la Radioteleviziune. Până atunci, încasam astfel de „drepturi” de la Casieria aflată la subsolul clădirii unde funcționa Uniunea Scriitorilor. Acum, în 2024, acolo, pe Șoseaua Kiseleff, se află sediul central al PSD. Ce s-a întâmplat și se întâmplă cu încăperea în care funcționa Casieria cu pricina?