1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Ajunge o bâtă la un car cu oale

FORMALISMUL BIROCRATIC LA ZENIT. S-a reținut, cred, că sesiunea Marii Adunări Naționale (MAN) din noiembrie 1989 s-a terminat „în coadă de pește”. Proiectele de legi referitoare la obiectivele pentru 1990 nu fuseseră adoptate, deși erau înscrise pe ordinea de zi. Atunci, în ultima clipă, Tovarășului îi veniseră noi idei care vizau modificarea unor prevederi de plan și, în consecință, a amânat procedura formală de votare în sesiunea MAN a respectivelor legi.

Lucrările sesiunii au fost reluate la 14 decembrie 1989, după ce, în ajun, Camera legislativă a Consiliilor populare adoptase noile acte normative.

Camera legislativă a Consiliilor populare era o invenție recentă înscrisă în demersurile neîntrerupte ale liderului suprem de a înființa tot felul de organisme de fațadă pentru a demonstra lumii cât de democratic era regimul pe care îl patrona. Constituția în vigoare stipula că Marea Adunare Națională era „unicul organ legislativ al Republicii Socialiste România”. Atunci, ce rost avea încă o „Cameră legislativă”? Mă rog.

Pe ordinea de zi a celei de-a doua părți a sesiunii MAN rămăseseră înscrise punctele referitoare la dezbaterea și adoptarea Legii Planului național unic de dezvoltare economico-socială pe anul 1990, proiectul Legii planului de dezvoltare a agriculturii, industriei alimentare, silviculturii și gospodăririi apelor pe anul 1990, proiectul bugetului de stat pe anul 1990. La inițiativa lui N.C. s-a mai introdus un proiect de lege referitor la „răspunderea unităților socialiste pentru apărarea și dezvoltarea patrimoniului încredințat de societate, precum și înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Superior de Coordonare a Activității de Control Economic, Financiar și Social”.

Am mai avut prilejul să tratez tema controlului atotcuprinzător instituit de N.C. în anii ʼ80 din secolul trecut. Nemulțumit de discrepanța dintre intențiile lui și adevăratele stări de fapt, a născocit tot felul de organisme de control pe diferite segmente ale activităților economico-sociale, astfel încât în decembrie 1989 ajunseseră la 12 numai la nivel central. Urmau filialele acestora pe ramuri, pe ministere, centrale industriale, consilii populare până în fiecare entitate de bază din industrie, agricultură, comerț, sănătate, învățământ, cultură, autorități locale comunale, orășenești, municipale, județene. Nu se întocmiseră statistici privind numărul de persoane care făceau parte din aceste organisme, dar – cu siguranță – se ridicau la ordinul miilor, dacă nu al zecilor de mii.

Pentru „a le ține în mână” pe toate, inițiase respectivul Consiliu Superior de Coordonare. Îl concepuse ca un fel de „bâtă” la scară națională, gata oricând să lovească nemilos în cei care ar fi atentat nu numai la patrimoniul public, ci și în mulți alți „indezirabili”. În fapt, nu era altceva decât o structură birocratică parazitară în plus, întrucât nu se desființaseră organismele de control existente. Cum s-ar spune, alți bani, altă distracție.

PLICTISEALA LA COTE MAXIME. Să recapitulăm: luni la rând proiectele de plan pe anul 1990 fuseseră „dezbătute”, începând cu organizațiile de partid și cu adunările generale din întreprinderi și instituții până la Congresul al XIV-lea, inclusiv. Este adevărat, cifrele de plan le tot schimba N.C., dar în esență erau vizate aceleași obiective. La sesiunea MAN din noiembrie au fost retrase pentru a se opera noi modificări. La Congresul PCR au primit votul unanim al „înaltului forum”. Ce mai era de dezbătut, de analizat? De modificarea a ceea ce stabilise liderul suprem, nici nu putea să fie vorba.

Rapoartele și corapoartele la proiectele cu pricina și cele 21 de cuvântări ale deputaților (selectați, pe „căprării”, pe domenii de activitate și pe județe) nu aduceau nimic nou, mestecau aceleași fraze, nu aduceau în atenție fie și numai soluții locale care nu „atingeau” țintele strategice, astfel încât plictiseala pusese stăpânire în Aula MAN/

Se instalase un car de reportaj în eventualitatea unei intervenții a lui Nicolae Ceaușescu. Urmăream, deci, desfășurarea „lucrărilor” pe monitorul din redacție și am constatat că de mai multe ori N.C. părăsise loja principală. Când colegii operatori mi-au povestit că pe coridorul care înconjura Aula, Nicolae Ceaușescu se „plimba” în timp ce discuta cu diverși demnitari, mi-am explicat absențele. Era de înțeles că se plictisise și liderul suprem, chit că de nenumărate rânduri cei prezenți se ridicau în picioare și îl ovaționau. Prin urmare, practic, a fost o pierdere de vreme în stilul „clasic” cu care ne obișnuisem.

Inadecvarea (ca să folosesc o formulă blândă) la adevăratele stări de fapt și de spirit din societate a fost reflectată și de cuvântul de încheiere a lucrărilor Marii Adunări Naționale (care au urmat Plenarei comunei), rostit de președintele acestui organism „de fațadă”, Nicolae Giosan. Iată un „vibrant elogiu” adresat, direct, lui Nicolae Ceaușescu:

„Faptele nepieritoare, de însemnătate epocală, pe care le-ați înscris cu strălucire în istoria neamului nostru, ne întăresc, în cel mai înalt grad, vrerea de a vă ști pe mai departe în fruntea partidului și statului pe dumneavoastră, mult stimate și iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu, aceasta constituind cea mai sigură garanție că orânduirea noastră nouă, principiile fundamentale ale socialismului științific ce stau la temelia ei, existența și tăria proprietății socialiste, rolul conducător al clasei muncitoare și partidului său revoluționar vor fi întotdeauna apărate cu fermitate împotriva oricăror denigrări și acțiuni reacționare de destabilizare și de abatere a poporului de pe drumul luminos al socialismului și comunismului.”

Întreaga sală (potrivit reportajului AGERPRES), ridicată în picioare, a aplaudat „cu entuziasm” și „cu înflăcărare” minute în șir.

Avea să fie ultimul „spectacol” al MAN, moment imediat premergător prăbușirii unui sistem și al unui regim politic, economic și social, dispărute din „peisaj” doar peste câteva zile.