1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Baia de mulțime, fundalul pentru „caracterul de lucru” și, deopotrivă, pentru „atmosfera sărbătorească” a contactelor cu masele

12 – 18 august

O INVITAȚIE DE NEREFUZAT. Ziua de 17 august 1989 a marcat o premieră: cooperatorii și ceilalți locuitori ai comunei Purani din județul Teleorman au adresat o scrisoare prin care îl invitau pe Nicolae Ceaușescu să le facă o vizită. După știința mea, niciodată nu se mai adresase o astfel de scrisoare liderului suprem. Mă așteptam ca „metoda” să se generalizeze, însă s-a renunțat repede la un astfel de „procedeu”. Vizitele lui N.C. nu puteau fi „efectul” unor asemenea invitații, din moment ce „țara întreagă era cabinetul lui de lucru”. Doar nu te inviți în propria casă.

Tovarășul mai fusese la Purani cu ani în urmă. CAP-ul de aici a reprezentat, în diferite etape ale „Epocii de Aur”, un „punct de referință” pentru progresele din agricultura românească. În 1989, după producția-record la păioase, se anunțau rezultate bune și foarte bune la porumb și sfecla de zahăr, ca urmare a aplicării unor tehnologii avansate. A poposit, la început, într-un lan de porumb. Apoi, a pus pe cântarul nelipsit în vizitele din agricultură câteva „exemplare” de sfeclă de zahăr. A decretat: se vor obține peste 35 de tone porumb știuleți la hectar și 110 tone de sfeclă de zahăr la hectar. Dar a apreciat că toți locuitorii ogoarelor pot să realizeze producții mult mai mari. În acest sens, a cerut să se cultive noi soiuri de porumb care să asigure doi știuleți pe plantă și să se treacă la irigarea prin brazdă și „picătură cu picătură”.

Reportajul oficial a conținut multe paragrafe consacrate atmosferei cu care a fost înconjurat N.C., extrăgând de aici semnificații majore, precum  „hotărârea de a îndeplini exemplar indicațiile date la recenta Plenară lărgită a Consiliului Național al Agriculturii, Industriei Alimentare, Silviculturii și Gospodăririi Apelor” și „exprimarea adeziunii entuziaste la propunerea ca, la Congresul al XIV-lea, «iubitul conducător» să fie reales secretar general al partidului”.

La următorul obiectiv, CAP Putineiu, județul Giurgiu, aceeași primire încărcată „cu cele mai fierbinți sentimente de dragoste și respect”. A procedat aidoma ca la Purani. A cântărit câteva bucăți de sfeclă de zahăr, a indicat o producție la 110 tone la hectar. După evaluarea în mână a trei știuleți a spus că producția este de… 30 de tone de porumb la hectar.

Pe agendă s-a mai înscris tema construcțiilor. Cu toate că vizitase cu câteva zile în urmă unele puncte de pe șantierul „Amenajării complexe a râului Argeș”, a dorit să vadă, la fața locului, cum se desfășurau lucrările și în alte puncte ale uriașului șantier. La kilometrul 11 și, apoi, mai departe, la nodul hidrotehnic și la podul de lângă comuna Adunații Copăceni a constatat că ritmul construcției poate fi mult mai accelerat și a făcut o serie de recomandări privind folosirea unor soluții mai simple, a unor tehnologii mai eficiente.

La primul punct de lucru acționau militari, iar la al doilea brigăzi de muncă patriotică ale tineretului. Chiar dacă exista riscul ca presa străină să vorbească, din nou, despre munca forțată, N.C. a indicat expres să se scrie în reportajul oficial despre implicarea Armatei și a organizațiilor de tineret la realizarea acestei construcții. Neagu Udroiu a presupus – în discuția cu mine – că respectiva decizie era de „uz intern”, adică urmărea să se stimuleze ministrul Apărării Naționale, conducerile UTC și IASCR în vederea unei mai mari mobilizări de forțe pentru asigurarea accelerării lucrărilor, astfel încât să se raporteze la Congresul al XIV-lea al PCR finalizarea câtorva obiective importante de pe traseul viitorului Canal București – Dunăre, o ctitorie „emblematică” a „Epocii de Aur”.

NU ERA VREME DE ODIHNĂ. În mod normal, când ceri altora să muncească mai mult și mai bine, exemplul tău personal contează enorm. Este una dintre explicațiile faptului că – deși aflat în vacanță – N.C. și, de data aceasta, împreună cu E.C., s-a aflat, din nou, la 17 august 1989, în mijlocul maselor pe un traseu, la rândul lui, „emblematic” prin capitală.

Primul popas a fost făcut pe șantierul Muzeului Național de Istorie, construcție desfășurată pe mai bine de 150.000 de metri pătrați la intersecția străzii Știrbey Vodă cu Splaiul Independenței. Construcția (care nu s-a finalizat nici până în prezent, în 2024) era foarte departe de a fi terminată, însă Tovarășul decisese ca Parada Militară și Demonstrația Oamenilor Muncii cu prilejul zilei de 23 August 1989 să se desfășoare în fața noului edificiu al Muzeului Național de Istorie. Am mai povestit și voi mai povesti despre această decizie deloc inspirată. Deocamdată, notez că a vizitat doar balconul de unde avea să primească Parada și Demonstrația. Era un fel de butaforie. Mari panouri din placaj țineau loc de pereți, iar pe scări – până la balcon – erau lipite bucăți dintr-un fel de gresie artificială peste care se așternuse un covor roșu. Formula se dovedea practică, deoarece trebuia să „țină” doar câteva zile. Când am făcut prospecția pentru organizarea transmisiei în direct de 23 August, am constatat, cu ochii mei, păcăleala. Nici măcar clădirea centrală nu avea pereți, fie și numai din BCA.

De aici și până la Gara de Nord era o azvârlitură de băț. Acolo sute și sute de oameni i-au întâmpinat cu „entuziasm pe iubiții conducători”.

Pe scările rulante s-a coborât în subteran, direct în stația de metrou. Alte sute de oameni au manifestat aceeași bucurie. Se inaugura cea de-a treia magistrală a Metroului bucureștean pe traseul Gara de Nord – Dristor II. Momentul merită să fie consemnat, pe larg, deoarece este vorba despre o mare realizare a cărei utilitate este în afara oricărei discuții. Bineînțeles, trebuie să țin seama și de „economia” serialului și episodului, ceea ce impune o maximă concentrare a textului.

A treia magistrală – cu o lungime de 11 kilometri, cu stații în puncte-cheie ale orașului, Piața Victoriei, Ștefan cel Mare, Obor, Șoseaua Iancului, Piața Muncii, Dristor II – încheia un inel de transport subteran modern, rapid, cu un rost economico-social de necontestat. La suprafață, chiar în condițiile existente atunci (fără numărul sufocant de autovehicule de acum, în 2024), circulația era extrem de dificilă. Metroul străbătea întreaga distanță în numai 17 minute.

Cunosc bine fie și numai etapele principale ale construcției Metroului; aș putea să scriu o carte relativ voluminoasă despre această remarcabilă realizare, marcată, însă, de accidente tragice, de erori de execuție, de un volum uriaș de muncă forțată, despre împrejurările în care – potrivit indicațiilor „prețioase” – s-au refăcut de câteva ori unele lucrări, dar și despre veritabile acte de eroism, despre creații științifico-tehnice remarcabile. Cel puțin două personalități, inginerul Octavian Udriște (decedat în 2024), directorul Metroului în perioade decisive ale construcției, și prof. univ. dr. ing. Florin Teodor Tănăsescu, membru de onoare al Academiei Române, mi-au relatat, în multe „reprize”, despre modul în care s-a realizat Metroul. Poate, cândva, voi reda amintirile lor care pot să întregească una dintre cele mai concludente „povești de succes” din „Epoca de Aur”.

În aceeași zi de 17 august 1989, Cuplul prezidențial a mai vizitat Magazinul pentru copii și tineret (actuala clădire a Tribunalului București), șantierul Bibliotecii Naționale și Magazinul „Unirea”. Indicațiile au vizat, ca de obicei, accelerarea lucrărilor, economisirea materialelor, mai buna organizare a activităților pe șantiere și la desfacerea mărfurilor.

Când s-a referit la cele două magazine, reportajul oficial nu a omis să sublinieze, în mai multe paragrafe, grija permanentă a celor doi conducători față de tânăra generație, față de condițiile de muncă și de trai ale populației, „scopul suprem al întregii politici a partidului și statului”. Evident, miile de oameni aflați pe traseu au aplaudat, ovaționat și scandat, ca reflex, ca mărturii ale aprecierii și recunoștinței pentru „traiul lor fericit și perspectivele tot mai luminoase”.