1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. „Băile de mulțime”, tratament sigur anti-depresiv

TESTE DE ANDURANȚĂ. În zilele care au urmat, până la sfârșitul lunii noiembrie, veștile nu erau deloc încurajatoare pentru N.C. La 28 noiembrie 1989, ca urmare a mai multor întâmplări asemănătoare, Nadia Comăneci trecuse clandestin granița în Ungaria, de unde a plecat în Statele Unite. Acolo a cerut azil politic: „Sunt foarte fericită să fiu aici, am vrut de multă vreme să vin aici”, a declarat celebra gimnastă. Apoi, din Praga, venea informația potrivit căreia noua conducere acceptase să fie organizate alegeri, cu adevărat, libere, să acorde libertate presei, precum și dreptul unor forțe „nesocialiste” de a se asocia actului guvernamental. În aceeași zi, Hemuth Kohl a prezentat un plan în zece puncte pentru reunificarea celor două Germanii.

În aceste circumstanțe, N.C. a considerat că este util să ia, din nou, contact cu „masele muncitorești”. Astfel, a vizitat Uzina 23 August, Întreprinderea de mașini-unelte și agregate „Titan”, Institutul de Cercetare Științifică și Inginerie Tehnologică pentru mașini-unelte,  ÎntreprindereaTricodava și Centrul Național de Fizică. Reportajul AGERPRES punea accentul pe „manifestările de dragoste și înaltă prețuire față de cel mai iubit fiul al poporului” și prezenta, pe scurt, indicațiile liderului suprem, cele mai multe fiind, de fapt, repetări obositoare, cicălitoare ale altor luări publice de poziție.

S-a reținut, cred, că N.C. declara pretutindeni, cu toate ocaziile, că România are capacitate de a produce tot ceea ce își poate imagina cineva de pe acest Pământ și, în stilul caracteristic, admitea o excepție, aceea de a fabrica arme nucleare. Practic, de la mijlocul anilor ʼ80 din secolul trecut, economia țării era autarhică la capitolul bunuri manufacturate. În materie de tehnologii și tehnică importul ajunsese aproape de zero. Cu toate acestea, potrivit lui Ioan Avram, cel mai longeviv ministru din „Epoca de Aur”, peste 80 la sută din tot ceea ce livra industria constructoare de mașini reprezenta licențe din Occident. În cartea-interviu cu fostul coleg de la TVR și, apoi, de la AGERPRES, Neagu Udroiu (volum apărut la câteva zile după decesul fostului demnitar), Ioan Avram a povestit atât de mult și atât de multe despre ceea ce știa din proprie experiență încât orice fel de trimitere la industrializarea din perioada 1965-1989, se cere raportată la datele și faptele oferite de cei implicați nemijlocit. Între altele, a precizat că licențele respective suferiseră o evidentă uzură fizică și morală pe care cercetătorii și proiectanții autohtoni nu reușiseră s-o diminueze într-o manieră satisfăcătoare, I.A. mărturisea că „ajunseserăm separați de restul lumii, rupți de contacte internaționale”, ceea ce excludea România și din „peisajul” revoluției științifico-tehnice.

Fostul ministru se înscria, incontestabil, în rândurile „nostalgicilor”, stare de spirit de înțeles prin prisma „vremurilor sale de glorie”, dar în momentul în care a precizat că „în întreaga țară se construiseră 220 de întreprinderi constructoare de mașini”, ne dăm seama de dimensiunile politicii autarhice. Cu excepția unor mari uzine, restul se baza pe o tehnică depășită, cu producții care reproduceau, pe scară tot mai largă, ineficiența atestată de creșterea stocurilor și a consumurilor energetice pe unitatea de produs la cote necunoscute, până atunci, în lume. Ioan Avram (pe care l-am văzut la mai toate vizitele de lucru ale lui N.C., manifestând o obediență performantă, debitând tot felul de „povești” fără corespondent în realitate, a mai „scăpat”, pe ici-pe acolo unele adevăruri dintre care (pentru exemplificare) citez:

„Era o teorie: «Să dezvoltăm industria grea cu pivotul ei – construcția de mașini». De ce era pivot? Că eu trebuia să dau utilaj energetic, trebuia să dau utilaj metalurgic, trebuia să dau utilaje chimice, trebuia să dau utilaje la transporturi, trebuia să dau utilaje la agricultură, trebuia să dau bunuri de consum, trebuia să dau ce trebuie să se facă electrificare, trebuia să dau în toate domeniile. De aceea era pivot (tocmai aici, la „pivot” se înregistrau „fisuri”; pe de o parte, întârziau livrările, iar pe de altă parte, calitatea avea, din greu, de suferit – T.B.). Îmi aduc aminte o discuție care am avut-o cu Ceaușescu într-un cadru în care se putea vorbi, cu el nu se putea avea discuții. Când era în public, dacă îl contraziceai sau spuneai ceva îți dădeai foc la valiză. Dacă erai mai deștept, unii învățaseră treaba asta. Ideea de bază era că dacă stăteai cu el între patru ochi și erai argumentat, încă era în perioada în care reflecta la anumite probleme, din punctul acesta de vedere”.

Recunoașterile tranșante ca și cele mai „amețite” au relevat fondul politicii autarhice. Nu exclud bunele-intenții, dar esențiale sunt și vor fi (repet) rezultatele, cele mai multe previzibile. Când este vorba despre patriotism nu putem face abstracție nici de respectul față de limba română, așa cum a fost el manifestat de Nicolae și Elena Ceaușescu, de demnitari din mai toate eșaloanele, dar și de efectele negative pentru traiul propriului popor al politicilor publice, inclusiv ale celor care au promovat, „neabătut”, autarhia.

ULTIMUL CUVÂNT. Revenit în sediul CC al PCR, după vizita în unitățile industriale și de cercetare din Capitală, N.C. s-a apucat, cu „forțe sporite” să definitiveze Rezoluția adoptată de Congresul al XIV-lea. În mod normal, un text oficial votat de un organism cu puteri de cea mai înaltă decizie nu putea fi modificat de nimeni. Or, nu era pentru prima dată când Tovarășul nesocotea această regulă strictă, instituită în lumea civilizată, de secole. Totdeauna și în orice împrejurare dorea să aibă ultimul cuvânt. În majoritatea cazurilor nu era vorba despre necesitatea de a corecta și completa anumite fragmente din documente importante, ca urmare a unor reflecții profunde, a unui autentic proces de analiză și sinteză, ci sub impulsul unor fapte și date care îl influențau instantaneu, ceea ce îi determina și stările de spirit. Oricum, nici măcar formal, nu mai supunea aprobării CPEx, CC majoritatea deciziilor pe care le lua în cele mai diverse conjuncturi.

În cazul dat, principalele modificări au fost operate la capitolele care vizau „întâlnirea continuă a rolului partidului de forță conducătoare în societate” și „misiunea istorică a comuniștilor de pretutindeni de a schimba lumea în bine, numai și numai pe calea socialismului”.

Chiar dacă pe parcursul acestui serial am evitat prespunerile, ipotezele, zvonurile și m-am bazat, în special, pe propriile constatări (de cele mai multe ori, „la fața locului”) și pe documente, cred că modificările la care m-am referit au avut la „temelie” informații recente, calde, primite de N.C. în legătură, cel puțin, cu temele enunțate în paragraful anterior.

Așa, de exemplu, la 29 noiembrie, au avut loc lucrările Adunării Federale a Cehoslovaciei, Praga părea – până nu demult – a fi o redută puternică a „socialismului real” , o aliată de nădejde a Bucureștiului în planul respectării „purității” procesului de „construire a noii orânduiri sociale”. Ei bine, Adunarea a aprobat scoaterea din Constituție a articolului nr. 4, referitor la rolul conducător al PC din Cehoslovacia în societate și în stat. Din articolul 6 a fost scoasă formularea privind rolul conducător al PCC în cadrul Frontului Național (un fel de FDUS din Cehoslovacia) și s-au făcut alte modificări, astfel că rămăsese următorul text: „Frontul Național este expresia politică a legăturii popoarelor și naționalităților, a păturilor sociale și a grupărilor obștești”.

Din articolul 16 a fost eliminată formularea privind educarea în spiritul marxism-leninismului, astfel că primul alineat a primit următoarea formulare: „Întreaga politică culturală din Cehoslovacia, dezvoltarea învățământului, educația și predarea se fac în spiritul cunoașterii științifice și în concordanță cu principiile patriotismului, umanismului și democrației”.

În același timp, în rândurile celui mai puternic partid comunist din Occident, cel italian, s-a petrecut o schimbare uriașă, radicală. După mai multe zile de dezbateri, Comitetul Central al Partidului Comunist Italian a decis „deschiderea unei faze pentru fondarea unui nou partid de stânga care nu va mai avea în titlu cuvântul comunist”.

Cred că sunt suficiente aceste două exemple pentru a explica reacțiile liderului suprem român la ceea ce se întâmpla cu „tovarășii de idei” din țările „socialiste” și, deopotrivă, din cele capitaliste.