1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. „Cabinetul de lucru al tovarășului Nicolae Ceaușescu este țara întreagă”

15 – 21 iulie

DESPRE PODURI, LA PROPRIU ȘI LA FIGURAT. Sub sloganul uzual folosit ca titlu al acestui episod, precizez că în momentul în care am ajuns cu rememorările la ziua de 19 iulie 1989 mi-am zis: „Asta e, n-am ce face!”. Adică, mă gândeam că vizita de lucru a Cuplului prezidențial la podul de peste lacul Mangalia mă obligă să împărtășesc amintiri din propriul trecut mai îndepărtat. Nu cred că eventualii cititori ai acestui serial – care au „suportat” atâtea digresiuni memorialistice – vor refuza să se aplece și asupra a ceea ce intenționez să comunic în continuare.

… La începutul anilor ʼ70, mi-am petrecut mai multe veri din perioada concediului de odihnă în satul „2 Mai”. Era, pe atunci, o clasică localitate de pescari. Mi-o recomandase cumnatul meu, Andrei Suciu. El lucra în Atelierele Teatrului Național din București. Am mai povestit că era un maestru în confecționarea încălțămintei „de epocă” pentru personajele din piesele marilor dramaturgi ai lumii. Învățase meseria la un cizmar din Piața Matache Măcelaru, acolo unde ucenicise o vreme și Nicolae Ceaușescu. Andrei aflase de la unii actori despre „traiul pe vătrai”, într-o autentică boemă în satul „2 Mai”. Se îndrăgostise de acele locuri, mai ales că era un mare amator de pește. M-a convins să vin și eu cu soția (sora lui) și fiul, să petrecem fie și numai o săptămână la „2 Mai”. Nu existau, pe atunci, acolo, nici măcar pensiuni modeste. Ne-am cazat în casa unui pescar, casă din chirpici, care nu era racordată la rețeaua de apă. Pământul ținea loc de podea. Totul îmi amintea de copilărie, când am locuit în astfel de condiții. M-am simțit excelent în special pentru că mâncam pește proaspăt „recoltat”, în fiecare dimineață, pește preparat așa cum obișnuiau lipovenii din Delta Dunării. În rest, soare, mare, odihnă pe cinste.

Ca să ajungi la „2 Mai” erai nevoit să ocolești lacul Mangalia. Încă de atunci, se vorbea despre necesitatea construirii unui pod peste lac, astfel încât să se scurteze drumul până la Vama Veche. Nu numai atât; un pod ar fi facilitat accesul la marele șantier naval și la bazele militare maritime. De altfel, Armata a avut cea mai mare contribuție la construcția podului.

Ei bine, în dimineața zilei de 19 iulie 1989, Nicolae și Elena Ceaușescu au vizitat podul (dat în folosință de curând), care reprezenta un deziderat împlinit.

Celor doi le-a plăcut podul lung de 400 de metri, cu o deschidere centrală de 95 de metri, cu două viaducte de acces, cu patru benzi de circulație. Astfel de construcții se numeau, pe bună dreptate, „lucrări de artă”.

Din nou, amintirile își cer dreptul la existență. Când am citit reportajul oficial despre vizită, mi-a părut rău că nu i-am sugerat autorului principal, Neagu Udroiu, să scrie și câteva cuvinte despre tradițiile construcției de poduri în România. Le știam încă de la primul meu reportaj radiofonic mai amplu (1950), un reportaj cu o durată de 20 de minute, consacrat tocmai acelor tradiții. Interlocutorul „de bază”, profesorul Aurel Beleș (devenit membru al Academiei în 1955) mi-a povestit, la el, acasă, cu ajutorul unei documentații excepționale, multe despre fascinanta istorie a domeniului. Este interesant de reamintit că predecesoarea Politehnicii bucureștene (unde a învățat și Aurel Beleș) se numea Școala Națională de Poduri și Șosele. Mi-a vorbit, firește, despre capodopera genului, podurile construite de Anghel Saligny peste Dunăre, dar și despre propriile creații, respectiv poduri peste Olt, Siret, Bistrița și Jiu. După ceva mai multă vreme, am ținut neapărat să asist la inaugurarea podului de la Giurgeni – Vadu Oii. Și, apoi, a podului Fetești – Cernavodă, acesta din urmă construit la cca 80 de metri de cel vechi, realizat de Anghel Saligny. Relativ recent (în 2023) am citit un studiu care a demonstrat, cu acribie, că peste 45 la sută – în funcție de lungimi – din podurile existente în România s-au construit în anii 1965-1989. Pentru comparație, podurile construite în intervalul 1990-2023 au o pondere de aproape 5 la sută în totalul existent, ponderea din totalul existent. Să-i dăm, deci, „Cezarului ce-i al Cezarului…”.

DE CE SĂ FIE SIMPLU CÂND POATE FI COMPLICAT? După vizita de la podul de peste lacul Mangalia, Cuplul prezidențial a poposit în lanurile care aparțineau Consiliului Unic Agroindustrial de Stat și Cooperatist (CUASC) din Albești, tot din județul Constanța. Când am redat o stenogramă a unei ședința a CPEx am reținut și momentul în care Elena Ceaușescu se interesea ce însemna CUASC. Într-adevăr, era greu să te descurci cu atâtea abrevieri în cazul unor organisme și instituții. E.C. uitase că a participat, în februarie 1979, la Plenara CC al PCR la care „s-a hotărât îmbunătățirea conducerii agriculturii”, inclusiv prin înființarea „Consiliilor Unice Agroindustriale de Stat și Cooperatiste” (CUASC).

Acestea răspundeau teoretic de „planificarea, organizarea și conducerea unitară a tuturor unităților agricole de pe raza lor de activitate (CAP, IAS, SMA)”. Aveau ca obiectiv accelerarea procesului de concentrare și de integrare a producției și de specializare a unităților componente, folosirea mai eficientă, în mod unitar, a bazei tehnico-materiale, introducerea mai rapidă a progresului tehnic. Consiliul Unic Agroindustrial de Stat și Cooperatist era o organizație urieșească aproape nefuncțională, care includea stațiuni pentru mecanizarea agriculturii, întreprinderi agricole de stat și întreprinderi de sere, cooperative agricole de producție, asociații economice intercooperatiste, întreprinderi de stat pentru creșterea și îngrășarea porcilor, institute și stațiuni de cercetare și producție agricolă, licee agroindustriale, centre pentru protecția plantelor, circumscripții sanitar-veterinare etc.

Suprafața medie de teren agricol a unui CUASC era de 20.000 ha.

Prin Decretul nr. 24 din 11 februarie 1981 a fost aprobată și înființarea de asociații economice de stat și cooperatiste, care funcționau pe baza Statutului cooperării și asocierii cooperativelor agricole de producție cu unități de stat sau ale cooperației de consum.

Toate acestea erau verigi intermediare, birocratice. Atribuțiile lor se suprapuneau într-o foarte mare măsură, încurcând toate activitățile de bază ale entităților componente. Dar nu aceste „fleacuri” s-au aflat în atenția înalților oaspeți.

La IAS Albești, Cuplul prezidențial a fost întâmpinat cu pâine și sare și cu buchete de flori „oferite cu dragoste și gingășie de copii, de tineri și tinere”. După ce a evaluat culturile, Tovarășul i-a îndemnat pe cei de față să obțină recolte și mai bune: să crească densitatea culturilor, să opteze pentru soiuri timpuri de hibrizi. Evaluările specialiștilor pentru recolta de toamnă au fost super-optimiste: producții-record la hectar de peste 25 de tone la porumb știuleți, 4,4 tone la floarea-soarelui, 4,1 tone la soia și 60 de tone, la cartofi. Și la CAP „23 August” N.C. și E.C. au fost primiți, „cu entuziasm, cu cântece, aclamații și buchete de flori oferite de pionierii și șoimii patriei”. Aici, N.C. a apreciat că recolta de in putea fi și mai mare „dacă s-ar fi respectat riguros cerințele tehnologiei moderne a cultivării inului”. În privința altor culturi, a estimat că s-ar putea obține 5 tone de fasole boabe la hectar. Tovarășul le-a cerut să însămânțeze fasolea mai timpuriu, chiar din martie, pentru că astfel s-ar putea realiza recolte și mai mari. S-a mai vizitat CAP Costinești, unde liderul suprem a apreciat în mod deosebit culturile de sfeclă, soia și cartofi, lăudându-i pe toți și urându-le să înregistreze noi recorduri pentru a obține titlul de Erou al Noii Revoluții Agrare.

În zilele următoare, N.C. a vizitat alte câteva unități agricole tot din județul Constanța și, apoi, din județul vecin, Călărași. Nu mai detaliez. Totul s-a desfășurat după tipicul bine cunoscut.