1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Când prea devreme riscă să însemne prea târziu

6 – 12 noiembrie

BIFAREA PROGRAMELOR „PE REPEDE ÎNAINTE”. Dacă ar fi să judecăm lucrurile exclusiv prin prisma relatărilor din presă, toată viața politică a țării ar fi fost dominată de Conferințe județene de partid. Pagini întregi erau consacrate acestor reuniuni care nu aveau alt rost, alt sens în afara îndeplinirii formale, în viteză, a unei prevederi a Statutului PCR, și anume votarea propunerii de (re)alegere a secretarului general al partidului. Nici măcar în municipiile reședință de județ nu se făceau simțite respectivele „evenimente”, așa cum dorea presa locală și centrală să acrediteze ideea potrivit căreia domneau pretutindeni entuziasmul, „elanul revoluționar-patriotic” generate de „dragostea, de prețuirea și respectul față de iubitul conducător”.

Relatările la care fac trimitere prezentau un oarecare interes prin ordinea de publicare în ziare și prin dimensiunile rezumatelor rezervate cuvântărilor rostite de membrii CPEx, însărcinați cu „povara” de a prezida conferințele.

Cea dintâi relatare viza județul Argeș, nu din pricina ordinii alfabetice (care nu se respecta), ci a persoanei venite la Pitești pentru a reprezenta „conducerea superioară a partidului: Tovarășa academician doctor inginer Elena Ceaușescu”. Bineînțeles, cuvântării numărului 2 în partid i s-a acordat un spațiu corespunzător în întreaga presă autohtonă (inclusiv la RTV).

Pentru ziare treaba era relativ ușoară: textele veneau de la AGERPRES aranjate, așa cum se cuvenea. Ceva mai complicată a fost situația noastră, a celor de la Redacția de actualități a TVR. Cu câteva zile înainte am fost convocat în Sala de Consiliu de la etajul XI din blocul-turn al Televiziunii. Aici, în afara șefilor instituției se aflau reprezentanți ai Secției de Propagandă și Presă a CC al PCR. Scopul reuniunii nu era altul decât acela de a se formula o propunere privind reflectarea participării Tovarășei la Conferința județeană de partid Argeș. Inițial, s-a propus trimiterea unui car de reportaj, în eventualitatea difuzării integrale a cuvântării. S-a renunțat repede la o asemenea variantă din motivele cunoscute pe care le-am prezentat cu ocazia Plenarei din octombrie a Consiliului Național al Științei și Învățământului. După relativ lungi deliberări, s-a ajuns la concluzia că este suficient să trimitem trei cameramani care, din unghiuri diferite, să filmeze cuvântarea. Propunerea a fost apoi aprobată „sus” și s-a procedat în consecință. Urma doar să se decidă ce anume se va selecta din cuvântare, mai ales dacă să se recurgă la sunet sincron (cu vocea Tovarășei). Când a fost consultată, E.C. a cerut să fie prezentată „în rând cu ceilalți membri ai CPEx, fără lungimi exagerate și în niciun caz cu vocea mea”. Modestia a dictat, fără îndoială, decizia finală. Ceea ce nu a exclus implicarea conducerii Televiziunii în alegerea secvențelor „adecvate” în situația dată.

ULTIMA ORĂ, ULTIMUL CUVÂNT. La timpul potrivit am precizat că pentru pregătirea Congresului al XIV-lea al PCR se constituiseră mai multe Comisii de lucru. Aceste „colective” și-au încheiat misiunea la 10 noiembrie. A fost finalizat și proiectul Raportului pe care avea să-l prezinte liderul suprem. Așa se face că vreme de trei zile, N.C. și-a rezervat cea mai mare parte a timpului de lucru definitivării acestui document. A fost și o întrerupere, la 11 noiembrie, când, într-un cerc restrâns, la „Săliță”, s-a discutat despre îmbunătățirea aprovizionării cu alimente a muncitorilor Brașovului, acolo, unde, în urmă cu doi ani, se manifestase deschis împotriva lui Nicolae Ceaușescu, a politicii pe care o promova.

Vreme de aproape un an, o echipă de condeieri de marcă a lucrat la redactarea proiectului acestui Raport. Despre respectiva operațiune a scris, în stilul său inconfundabil, Dumitru Popescu:

„Ceaușescu alcătuise un colectiv al Comitetului Politic Executiv, însărcinat să elaboreze tezele Congresului al XIV-lea. Oricât, i-o fi displăcut, s-a simțit dator să mă includă și pe mine în acest nucleu, a cărui componență nu mi-o mai amintesc integral (în Memoriile sale, Silviu Curticeanu nu a dat semne de amnezie, așa că a precizat că echipa era formată din Dumitru Popescu, Emilian Dobrescu, Ioan Ursu, Constantin Mitea și Eugen Florescu. Constantin Olteanu s-a inclus și pe el – potrivit memoriilor personale apărute în perioada postdecembristă – în selectul „colectiv” – T.B.). Tezele schițau liniile generale ale analizei politice a momentului, indicau direcțiile schimbărilor necesare, un ansamblu de măsuri pentru economie, organizarea socială, partid și suprastructură. Dar când a venit momentul să se întocmească Raportul, N.C. ne-a dat la o parte și a dictat o poliloghie interminabilă de locuri comune, banalități sforăitoare și lozinci. Niciodată nu m-a plictisit, îngrețoșat și deprimat mai mult un document de partid ca această trăncăneală cu ifose… Raportul la acest Congres n-a făcut nicio analiză, n-a preconizat nicio schimbare, n-a prevăzut niciun fel de măsuri în concordanță cu imperativele societății care, numai datorită uriașului ei stomac de struț, reușea să digere atâtea inadvertențe și să preîntâmpine crizele”.

Sigur, aceste considerente – cu o greutate ideatică de-a dreptul copleșitoare – prezintă și o gravitate ieșită din comun (dacă îl avem în vedere pe emitent, cu toate datele personalității lui, cu adevărat remarcabile). Se impun, totuși, unele nuanțări. Bunăoară, chiar textul proiectului de Teze, cel care nu a fost stricat (fără ghilimele) de Nicolae Ceaușescu, era departe de nivelul teoretic și practic menționat de DP. Ce fel de „schimbări necesare” preconizau cei cinci (sau șase) autori? Apoi, în privința Raportului lui N.C. era, oare, pentru prima dată, când ne oferea „o poliloghie interminabilă de banalități sforăitoare și lozinci”? Nu cumva, încă de la mult lăudatul Congres al IX-lea (1965), se identificau lesne extrem de multe „locuri comune, banalități sforăitoare și lozinci”? Păcat că abia în 1989, D.P. a devenit atât de „plictisit, îngrețoșat și deprimat”. Să fi fost singurul în această situație dintre toți cei care, invariabil, la fiecare ședință a CPEx, făceau parte din corul antic definit prin formula „toți tovarășii sunt de acord”? Mă rog. Să trec mai departe.

În legătură cu „istoria” elaborării Raportului lui N.C., prezintă interes și precizările lui Silviu Curticeanu:

„Într-o zi, când iritat și nemulțumit de materialul ce i-a fost pregătit, se retrage singur în birou și, în câteva zile, la rând, dictează în întregime Raportul stenografelor, urmând ca «bătrânul meseriaș», blândul Mitea să-l «rafistoleze» pentru a-i da față comercială. Mitea, un om bun, calm și ponderat, ce ar fi fost, cred, un ziarist de mare valoare (așa cum am mai precizat, în cărțile mele, am avut relații prietenești, începând din anii ʼ50 din secolul trecut, cu C.M., și pot confirma, cu toată convingerea, că a fost „un ziarist de mare valoare”, inclusiv în perioada exercitării atribuțiilor lui de consilier prezidențial – T.B.) și-a sacrificat nu numai viața, ci și stilul, pentru a rămâne la familia de cuvinte ce puteau fi pronunțate sau erau înțelese de Ceaușescu.”

Dar, să revin la Dumitru Popescu. Într-un interviu-fluviu, apărut în „Flacăra lui Adrian Păunescu” (cinci numere la rând, în noiembrie și decembrie 2019), s-a referit, între multe altele, la rolul lui Constantin Mitea în finalizarea textelor care purtau amprenta liderului suprem:

„Elena Ceaușescu a aflat de intențiile lui Nicolae Ceaușescu (decizia acestuia de a-l menține pe D.P., ca autor al speach-urilor prezidențiale chiar pe un loc secund – T.B.) și s-a făcut foc. Din câte am aflat, două erau argumentele ei irefutabile: 1) lumea vorbește în oraș că D.P. îți face cuvântările importante și 2) D.P. îți introduce în aceste lucrări ideile lui personale foarte discutabile. În virtutea inerției, Nicolae Ceaușescu m-a mai chemat, totuși, de câteva ori, dar «vigilenta a pus, până la urmă, capăt, tradiției». Beleaua a căzut pe capul bietului Constantin Mitea, de felul lui cam fricos, și cu care N.C. lucra în felul următor: dicta un text și îi dădea să i-l perie și să-l șlefuiască. Numai că Mitea, cum mi-a mărturisit, nu se ocupa decât de gramatică, restul rămânând neatins. Astfel că documentele au început să arate ca prototipul din anii proletcultismului”.