1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Când un interviu se transformă în preludiul cântecului de lebădă

12 – 18 august

PROBĂ DE ANDURANȚĂ GAZETĂREASCĂ. Ziarele centrale din 14 august 1989 au publicat interviul acordat de Nicolae Ceaușescu revistei americane cu o largă circulație internațională, „Newsweek”, respectiv ziariștilor Michael Meyer și Kenneth Auchimeloss. Forma în care a apărut în presa autohtonă a fost mult diferită față de textul din revistă, nu numai în privința răspunsurilor, ci și a întrebărilor. Explicația era simplă: spre deosebire de ziariștii străini, dispuși să „cânte în struna” liderului suprem român, cei de la „Newsweek” și-au făcut meseria, adică au pus întrebări „cu miez”, într-o manieră politicoasă, însă fără cosmetizări și ploconeli. Dar, chiar și așa, „periat” serios, interviul apărut în presa română a ocolit, mai mult sau mai puțin abil, percepția critică, obiectivă a unor ziariști străini despre realitățile din țara noastră.

Prima întrebare s-a referit la „sistematizarea rurală”, la stadiul aplicării programelor aferente și la obiectivele urmărite. Întrucât în urmă cu câteva zile, N.C. a vorbit pe larg despre agricultură și dezvoltarea rurală, drept răspuns a făcut – din memorie – un expozeu mai mult decât cuprinzător, „plimbându-i” pe ziariștii americani printr-un noian de date și evaluări, inclusiv de ordin istoric. A ajuns, astfel, la ceva asemănător poveștii cu… castravetele.

„De ce apreciem noi ca un moment important Congresul IX? Pentru că el a pus capăt unei perioade de copiere și de manifestare a dogmatismului, a redat sentimentul de demnitate și independență poporului și a marcat trecerea la făurirea socialismului prin aplicarea legilor generale de dezvoltare a societății și a principiilor socialismului științific la realitățile și condițiile specifice României. Și-a propus dezvoltarea armonioasă în teritoriu a industriei pentru a echilibra economia și a reduce decalajele între oraș și sat”.

Și-a dat, totuși, seama că n-a răspuns la întrebare și de aceea a evocat procesul de modernizare urbană care se extinde și la sate:

„Și pentru că la oraș aproape 80% din populație trăiește în locuințe noi, am vrut să se realizeze anumite construcții și în sate, să-i ajutăm pe locuitorii acestora să-și construiască case mai bune. S-au făcut pași însemnați în direcția asta, dar mai sunt încă mari deosebiri față de oraș: trebuie să construiască locuințe, vrem să nu rămână comună fără unități de activitate culturală, artistică, educativă. După cum se vede, ne propunem ca, practic, să asigurăm pentru comune tot ceea ce au oamenii în orașe, mai puțin zgomotul și poluarea. Sperăm că în 15-20 de ani înfățișarea comunelor să se schimbe radical, să ridicăm mult nivelul lor de dezvoltare economico-socială, de viață și să apropiem condițiile de trai ale oamenilor din comune sau din sate de cele din orașe. Nu să le egalizăm, ci să le apropiem”.

Omisiunile erau evidente. N-a scos o vorbă despre reducerea cu mai mult de o treime a numărului de sate și despre trecerea la demolarea caselor care nu se înscriau în perimetrele noilor localități rurale. Fără să atragă atenția asupra omisiunilor, ziariștii americani au întrebat tranșant: „Cum vă explicați că intențiile d-voastră au fost înțelese greșit în Occident?”.

Răspunsul lui N.C. s-a concentrat pe informarea necorespunzătoare a ziariștilor, dacă nu chiar pe scopuri reprobabile.:

„Nu se poatre deci vorbi numai de o neînțelegere, ci se poate spune că unele cercuri și persoane rău intenționate au urmărit să denatureze realitatea, în scopuri vădit dușmănoase. Dar, după cu se spune, minciuna are picioare scurte”.

Nu intenționez să prezint, nici măcar în rezumat, interviul, ci doar să recurg la unele exemple tipice pentru modul în care s-au derulat întrebările și răspunsurile. Bunăoară, a fost întrebat „cum apreciază politicile de transparență și de restructurare din URSS”. Răspunsul era previzibil. A repetat ideea că astfel de transformări au avut loc în România în urmă cu decenii, așa că nu era cazul să aplice „modelul și șabloanele altora”.

„Tot ce ține de transparență și restructurare s-a aplicat la noi de ani de zile. Am perfecționat activitatea Parlamentului, a Marii Adunări Naționale, cum îi spunem noi, în compoziția căreia se găsesc muncitori, țărani, intelectuali și, desigur, activiști din diferite domenii de activitate. Am permis (va să zică „a permis”, adică a manifestat îngăduință, a făcut un fel de concesie – T.B.) mai mulți candidați pe un loc de deputat (măsura a fost luată abia după 1985. De fapt, erau propuși doar câte doi candidați, dar nu peste tot. În circumscripția lui electorală, N.C. a candidat singur – T.B.). și această practică este valabilă și în consiliile populare județene, orășenești și comunale, din care fac parte peste 60.000 de deputați locali”.

N-au lipsit nici întrebările referitoare la cultul personalității și nici la modul în care se respectă drepturile omului în România. Iată câteva fragmente din răspunsurile „în temă”:

„Personalitățile se pot bucura de simpatie sau de sprijin dacă își identifică activitatea cu cauza oamenilor muncii. Ce e rău în asta? Rău este când se rup de popor. Poporul e de acord cu politica PCR și a secretarului general, că au lichidat înapoierea României. Dacă acesta este cult al personalității, eu aș dori ca toate țările slab dezvoltate să aibă asemenea partide și personalități care să asigure creșterea  nivelului de trai al popoarelor lor! Nici drepturile omului nu sunt încălcate. Am semnat și Acordul de la Helsinki, dar depinde ce înțelegi prin drepturile omului. E o problemă vastă și multe țări occidentale calcă în picioare drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la muncă, la locuință, la învățătură. Cei care ne critică se referă la emigrare, dar poporul român există aici de peste 2.000 de ani și suntem un popor care vrem să fim în continuare – și peste două mii de ani – tot aici! (…) De aceea nu încurajăm emigrarea. (…) În ce ne privește, facem totul să asigurăm oamenilor locuri de muncă, locuințe, posibilitatea de a învăța, venituri cât mai echitabile. (…) Toți pot vorbi cât vor, de aceea s-au înființat adunări generale și congrese. Practic nu există cetățean care să nu facă parte dintr-o organizație: sindicate, organizații de tineret, uniuni de creație, societăți științifice… S-a înființat și ODUS, pentru cei care nu sunt membri de partid, o organizație cu mai mulți membri decât partidul. Oricine poate să prezinte propuneri, iar dacă vor veni propuneri mai bune le vom adopta. Desigur, nu acceptăm și nu vom accepta niciodată teze privind reîntoarcerea spre capitalism”.

TITLURI, FOTOGRAFII, MĂRTURISIRI. De obicei, presa autohtonă însoțea cu facsimile interviurile acordate de N.C. ziariștilor străini, facsimile ale publicațiilor respective, inclusiv cu fotografii ale liderului suprem român. De data aceasta, n-a apărut niciun facsimil, deși coperta revistei „Newsweek” era dominată de o fotografie color a lui N.C. Apărea cu o mână la șold, cu fața brăzdată de multe riduri, îmbătrânit prematur, cu o privire nu tocmai blândă. Titlul nu lăsa loc unor interpretări diferite: „Ultimul stalinist”.

În cartea pe care a scris-o, mai târziu, Michael Meyer („1989. Anul care a schimbat lumea”) a povestit pe larg cum s-a desfășurat interviul și ce a văzut nemijlocit în București timp de mai multe zile, atunci, în august 1989.

Este degradat, inadmisibil că a ironizat defectele fizice ale lui Nicolae Ceaușescu. Așa ceva nu face niciun ziarist demn de acest nume, însă în cartea lui și într-o serie de interviuri a relatat corect despre realitățile românești și a menționat unele întrebări și răspunsuri care nu au apărut în varianta publicată de presa română.

La Snagov, Meyer a fost, de la început, surprins de aranjamentul pentru interviu: un podium cu două scaune mai impozante pentru Ceaușescu și pentru șeful lui de la „Newsweek” și un taburet în afara scenei rezervat lui Meyer. A cerut un scaun decent și l-a așezat pe podium, aproape de celelalte două. După aceea, ziariștii americani au așteptat o oră să-și termine N.C. siesta de după-amiază. Când a apărut arăta ca trezit din somn, nearanjat, nepieptănat.

Michael Meyer a povestit:

„Ne-am ocupat locurile pe scane mici și am început interviul. Și am avut câteva întrebări, de exemplu, am vorbit despre lipsa de alimente. Ceaușescu a întrebat: «Cum să fie lipsă de alimente? Ei bine, e posibil să lipsească din magazin, dar asta pentru că totul este păstrat în depozit.». L-am întrebat, la un moment dat, dacă se va găsi cineva care se va ridica împotriva lui în modul în care au făcut-o în alte țări și ce gândește despre Piața Tiananmen. A răspuns că autoritățile chineze au acționat exact așa cum ar trebui, că rolul studenților este să învețe, iar al guvernului de a menține ordinea. Bineînțeles că au gestionat situația în mod corespunzător.

Editorul Newsweek, șeful meu, Ken Auchincloss, a întrebat: «Vă deranjează să fiți numit ultimul stalinist al Europei?».

Iată răspunsul: «Dacă aș cădea contribuind la țara mea la fel de mult ca Stalin la a sa, aș fi fericit să fiu văzut în lumina istoriei ca un Stalin modern».

Despre succesiunea fiului său la conducerea țării a spus:

«În acest moment, nu există o astfel de posibilitate. Dacă, însă, va trebui să primească sprijinul poporului și al partidului, nu există niciun obstacol pentru el, cum nu există obstacole nici pentru alții, dacă se bucură de încrederea oamenilor în sistemul simplu al democrației noastre, oricine poate ocupa orice post de conducere prin meritul muncii sale»”.

Mai limpede era imposibil de răspuns la întrebările incomode.