1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Capcanele prezentului, un „fleac” față de cele ale trecutului

19 – 25 august

SLALOM PRINTRE BORNE DE NECLINTIT. La scrierea cuvântării pe care a rostit-o la Adunarea Omagială desfășurată la 21 august 1989 în Sala Palatului, Nicolae Ceaușescu a fost nevoit să depășească numeroase dificultăți. Desigur, multe dintre cele petrecute cu ani și ani în urmă erau fie tabuuri, fie făceau obiectul unor controverse acute, însă, toate se cereau tratate atât strategic, cât și tactic prin prisma unor uriașe presiuni ale prezentului (1989), așa cum a rezultat și din episoadele precedente.

Una dintre cele mai mari probleme continua să fie modul în care era de dorit (din punctul de vedere al lui N.C.) să se vorbească despre factorul extern. Însăși caracterizarea (definirea) evenimentului aniversat constituia o capcană greu de ocolit, dacă se recurgea fie și numai la o foarte sumară trecere în revistă a ceea ce s-a spus de-a lungul celor 45 de ani de la evenimentele din august 1944.

Definirea acestui moment crucial (repet, pentru a nu se lăsa loc unor interpretări eronate privind punctul meu de vedere) a cunoscut, poate mai mult decât oricare altul din istoria națională, tot felul de variante. Bunăoară, în primele luni de la „consumarea” lui, a fost „lovitură de stat/de palat”. Apoi, s-a numit „Eliberarea României de către Armata Sovietică” (1945-1946), în continuare, s-a optat, pur și simplu, pentru formula „Actul de la 23 August 1944” (1948-1952), urmată de „Eliberarea României de sub jugul fascist” (1952-1962), „Insurecția armată de la 23 August 1944” (1963-1965), „O pagină glorioasă în istoria națională” (1965-1979) și, în sfârșit „Revoluția de Eliberare Socială și Națională,  Antifascistă și Antiimperialistă” (1979-22 decembrie 1989).

Pozițiile inițiale adoptate de Nicolae Ceaușescu sunt atestate de cel puțin două fotografii: una care îl înfățișează alături de Gheorghe Apostol, Petre Constantinescu-Iași și Constantin Agiu pe șoseaua Colentina la 30 august 1944 întâmpinând, cu căldură, intrarea în București a primelor unități ale Armatei Roșii și, a doua, de la un miting desfășurat în vara anului 1945 vorbind, alături de el aflându-se viitoarea consoartă și… un ofițer sovietic (este vorba despre balconul impunătoarei clădiri „Generala”, astăzi sediul central al BCR din fața Universității București, loc cunoscut și prin expresia „la coada calului”).

În arhive se află diferite texte care conțin cuvântări, articole, instrucțiuni ale lui N.C. referitoare la relațiile româno-sovietice (tot în episoadele precedente am citat câteva dintre opiniile lui, „împărtășite” unor lideri de la Kremlin, dar acestea nu epuizează, nici pe departe, respectiva temă). Astfel, la Plenara CC al PMR din iunie 1956 a făcut afirmații de genul: „Trebuie reamintit că dacă nu am fi avut de la început (este vorba despre perioada inaugurată de 23 August 1944 – T.B.) sprijinul Uniunii Sovietice, sprijinul Partidului Comunist Bolșevic am fi suferit în multe privințe eșecuri serioase, cu toată prezența, aici, a Armatei Sovietice.” Aș mai da (deocamdată) un exemplu din luna noiembrie 1958 prin redarea unui extras din expunerea prezentată în fața instructorilor CC al PMR:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Suntem în ajunul lui 7 noiembrie; se sărbătorește a 41-a aniversare a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. Așa cum se indică în planul de măsuri al Biroului Politic al CC al PMR trebuie ca sărbătorirea din 7 noiembrie să se transforme într-o puternică manifestare a prieteniei româno-sovietice, o manifestare a întregului nostru popor, a dragostei tuturor oamenilor muncii față de Uniunea Sovietică, a dorinței de a întări continuu prietenia cu popoarele sovietice, manifestarea forței și unității de nezdruncinat a lagărului socialist, în frunte cu Uniunea Sovietică. (…) În centrul muncii noastre politice trebuie pusă cu tărie demascarea planurilor războinice ale imperialiștilor americani și englezi, de a scoate în evidență marea forță și putere a lagărului nostru socialist în frunte cu Uniunea Sovietică.”

Pe „drumul” deschis de Gh. Gheorghiu-Dej, de desprindere treptată de PCUS și URSS, N.C. și-a dat acordul pentru deplasarea la Moscova, în zilele de 7-10 octombrie 1969, a unei delegații române, formate din Emil Bodnăraș, Dumitru Coliu și Paul Niculescu-Mizil în vederea unei discuții cu B. Ponomariov și N. Rogov pe tema Manualului de Istorie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. De unde până unde un asemenea demers? În respectivul Manual erau consacrate câteva pagini Actului de la 23 August 1944. Delegația română a protestat în legătură cu afirmațiile autorilor potrivit cărora „Armata Sovietică a eliberat România de sub jugul fascist” fără să menționeze contribuția esențială a forțelor interne la înlăturarea regimului antonescian și la alăturarea României la forțele antihitleriste. În Nota referitoare la discuții se menționează:

„Tov. Bodnăraș a arătat că elementele reacționare de peste graniță și din interiorul țării sunt interesate să prezinte 23 August și evenimentele care au dus la formarea regimului democrat popular în România ca rezultat numai al acțiunii Armatei Sovietice, să prezinte astfel faptele încât regimul democrat popular să apară ca un regim importat din afară, adus de «baionetele sovietice», nedorit și neiubit de poporul nostru. De asemenea, este foarte important ca într-un asemenea manual, cum este Manualul de Istorie a PCUS, problemele să fie just formulate, să corespundă realităților istorice și, sub nicio formă, să nu dea apă la moara elementelor dușmănoase.”

Trec peste o serie de detalii și rețin că „observațiile delegației române au fost primite cu interes” – conform Notei din care am citat – subliniindu-se că B. Ponomariov a fost de acord că trebuie îmbunătățită formularea nu numai la paragraful de la p. 565, așa cum s-a propus la începutul discuției, ci și a paragrafelor de la p. 555 și 570 în care se făceau referiri atât la momentele premergătoare, cât și la cele care au privit direct ziua de 23 August 1944. Ca argumente în sprijinul poziției românești, E. Bodnăraș a făcut apel la următoarele fapte:

„Dintr–o serie de materiale rezultă importanța Actului de la 23 August, între care Cuvântarea mareșalului Tolbuhin în legătură cu conferirea «Ordinului Victoria» fostului Rege Mihai, în care se sublinia însemnătatea ieșirii României din război, «când înfrângerea Germaniei nu era încă evidentă»; «Scrisoarea lui I.V. Stalin către Churchill» în care se sublinia însemnătatea participării României la războiul antifascist. De asemenea, au fost citate Enciclopedia Sovietică, Dicționarul Politic – al cărui autor este însuși tov. Ponomariov – articolele lui N.R. Mihailov, publicate în volumul «15 ani ai României» Mihailov este pseudonimul lui Rogov (participant la respectiva convorbire – T.B.), articolul de fond din Pravda din 23 August 1959, articolul lui Bessudov din «Komunist» nr. 12 din 1959 și alte materiale în care problemele sunt just puse”.

În Notă sunt consemnate și alte aspecte abordate în timpul discuțiilor, aspecte care relevă meticulozitatea cu care s-a „procedat” în vederea obținerii unui consens real:

„Au fost schimbate păreri cu privire la reformularea paragrafelor de la p. 565 și 570, urmând ca tovarășii sovietici să elaboreze aceste formulări, să fie predate tovarășilor români și, ulterior, după ce vor fi văzute în România de conducerea partidului, să se dea părerea asupra lor. Tov. B. Ponomariov a spus că va însărcina imediat pe tov. Șataghin și Zaițev pentru a îmbunătăți formulările și că încă în cursul zilei le va preda tovarășilor români.”

Cred că nu este nevoie de comentarii suplimentare referitoare la acest „moment”, la implicațiile lui pe diverse planuri. De aceea, pot să revin la marcarea celei de-a 45-a aniversări a zilei de 23 August 1944.

TREI ORE DE EXERCIȚIU ORATORIC. Cuvântarea liderului suprem a pus la grea încercare – prin durată și repetări – resursele de răbdare ale participanților la Adunarea Omagială de la Sala Palatului. Noroc cu desele aplauze și ovații, cu numeroasele ridicări în picioare pentru a se da mai multă consistență uralelor.

Cea mai mare parte a cuvântării n-a adus nimic nou. Ca și în alte împrejurări (redate, de asemenea, în episoadele precedente) au fost operate unele completări și nuanțări dictate, în special, de conjunctura externă. Rețin, totuși, câte ceva din toate cele spuse de N.C. de-a lungul a trei ore.

A vorbit, de exemplu, despre existența milenară a poporului român, în cadrul căreia 23 August 1944 reprezenta „cel mai important eveniment, deschizând, pentru prima oară, calea unei adevărate libertăți și independențe, a trecerii puterii în mâinile poporului care a asigurat, sub conducerea PCR, a năzuințelor întregii națiuni, făurirea celei mai drepte orânduiri – orânduirea socialistă pe pământul patriei noastre”. Apoi, a reamintit de începutul celui de-al Doilea Război Mondial, spunând că marile puteri au lăsat Germania să-și împlinească planurile războinice și că „de asemenea, Pactul Molotov – Ribbentrop nu a oprit agresiunea – și acum se poate spune, fără teama de a greși, că de fapt el a avut un rol negativ, a ușurat realizarea planurilor agresive ale Germaniei hitleriste”. În același timp, în țară, „cercurile cele mai reacționare, fasciste, legionare s-au pus în slujba Germaniei hitleriste, trădând interesele propriului popor, iar monarhia a sprijinit și încurajat trădarea intereselor naționale, fiind în serviciul când al unei mari puteri, când al alteia”.

A revenit la temele externe spunând că „poporul polonez a fost trădat de toată lumea occidentală. În aceste momente grele (era vorba despre anul 1989 – T.B.), România vrea să vină în ajutorul Poloniei, comuniștilor, poporului prieten polonez, care trece prin împrejurări grele, deplina solidaritate a comuniștilor, a poporului român, împreună cu urarea de a depăși greutățile, de a asigura ferm construcția socialismului, independența și suveranitatea deplină a Poloniei”.

În rest, așa cum mai spuneam, a repetat întreg repertoriul consacrat victoriilor istorice obținute de poporul român, îndeosebi ca efect al hotărârilor Congresului al IX-lea al partidului și a reafirmat cunoscutele poziții privind căile de rezolvare a marilor probleme cu care se confruntă omenirea.

De transmisia directă de la Adunarea Omagială și Spectacolul Omagial s-a ocupat colegul meu Ilie Ciurescu (redactor-șef adjunct la Actualități), așa că mie mi-a revenit sarcina să pregătesc pentru Telejurnalul de seară un rezumat al interviului despre care am amintit, respectiv cel acordat de Nicolae Ceaușescu corespondentului ziarului sovietic „Pravda”. Acest interviu a apărut în organul CC al PCUS în ziua de 23 August 1989. Corespondentul „Pravdei”, Boris Avercenko, a venit cu întrebările „de acasă”, le-a pus „în avans” la dispoziția interlocutorului, încât Nicolae Ceaușescu a fost în măsură să se desfășoare, pe larg, la fiecare răspuns, cu „idei” bine rotunjite. Dacă ar fi fost prezentat, la Televiziune, textul integral ar fi „acoperit” circa o oră. Bineînțeles, fiind vorba despre un text atât de lung, citit de crainic (procedeu anti-televizionistic) eram obligat să limitez sinteza la circa 5 minute (și așa, mult prea mult pentru specificul actualităților TV). De-al dracului, am reținut mai ales aprecierile referitoare la relațiile „frățești” româno-sovietice și la uriașele realizări care au transformat România „într-o țară înfloritoare cu un nivel de cultură și civilizație ridicat, cu condiții de trai optime”. În acest sens, cu titlu ilustrativ, prezint două citate din respectivul interviu:

„România s-a alăturat cu toate forțele sale Armatei sovietice și a participat, luptând, împreună cu unități ale Armatei Roșii, până la eliberarea deplină a țării noastre și, apoi, la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din Austria până la victoria finală asupra Germaniei hitleriste… În aceste împrejurări, relațiile dintre partidele și popoarele român și sovietic au cunoscut o dezvoltare nouă. Dăm o înaltă apreciere rolului Armatei sovietice în lupta împotriva Germaniei hitleriste în zdrobirea acesteia și în obținerea victoriei în cel de-al Doilea Război Mondial, care a reprezentat nu numai pentru Europa, dar pentru întreaga lume, un moment de importanță excepțională.”

Și, acum, o parte din imaginea pe care dorea s-o acrediteze în cazul României socialiste.

„Oricine vizitează astăzi țara noastră poate să constate atât realizările în dezvoltarea industriei, agriculturii, cât și construcția de locuințe, școli, centre științifice, așezămintele culturale, de sănătate și altele… A avut loc o dezvoltare puternică a conștiinței socialiste. Poporul s-a convins că, fiind cu adevărat stăpân pe bogățiile naționale, lichidând pentru totdeauna asupritorii, făurindu-și viitorul așa cum își dorește el, a putut să obțină aceste mari realizări. De aceea, creșterea nivelului conștiinței socialiste a reprezentat și reprezintă un factor deosebit pentru întreaga dezvoltare a țării. În rândul poporului nostru este binecunoscut că toate aceste realizări importante se datoresc numai și numai socialismului, politicii juste a Partidului Comunist, precum și colaborării cu țările socialiste – și, în acest cadru, aș dori să subliniez rolul important al colaborării cu Uniunea Sovietică, precum și colaborarea cu toate celelalte state, fără deosebire de orânduire socială.”