1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Cât voluntariat conținea munca forțată?

12 – 18 august

FLACĂRA DE LA ARAGAZ. Îmi asum riscul de a fi acuzat de „proletcultism” în legătură cu fragmentul memorialistic care urmează. Remarc, deci, că gestul banal, aproape mecanic al aprinderii flăcării de la aragaz, prilejuiește multor concetățeni evocarea unor momente semnificative din trecutul propriu. Între acestea faptul că, începând cu anul 1985, furnizarea gazelor naturale pentru populație a fost supusă unui regim draconic de „economisire”. Pe atunci, abia în cursul nopților devenea posibil să se gătască strictul necesar pentru supraviețuire, măcar pentru a doua zi. Caloriferele reci îndemnau locatarii blocurilor să se retragă în bucătării unde căldura slabă degajată de flacăra aragazului mai îndulcea atmosfera.

Chiar în aceste condiții, pentru mine, gazul natural, indiferent de cantitatea stabilită spre furnizare prin Decretele semnate de Nicolae Ceaușescu, era o sursă de amintiri plăcute. Gazele ajungeau, prin conducte, la București, inclusiv ca efect al faptului că, în vara anului 1947, mii de tineri brigadieri au lucrat voluntar pe șantierele din centrul Transilvaniei în vederea valorificării zăcămintelor de hidrocarburi în scopuri utile, pentru economie și pentru populație. Printre cei care săpau șanțurile destinate conductelor m-am aflat și eu. Păstrez drept mărturie Diploma care atestă calitatea de brigadier, „prestator” de muncă voluntară pe șantierul Ceanul Mare – Cluj.

Când în sediul organizaâiei UTM din circumscripția nr. 16 (sediu „recondiționat” de noi la capătul străzii lt. col. Zlătescu, perpendiculară pe șoseaua Mihai Bravu) s-a anunțat deschiderea listei de voluntari pentru amintitul șantier m-am înscris printre primii. Au procedat la fel câteva zeci de membri ai organizației noastre. Nimeni nu ne-a obligat. Am crezut sincer că ne „înhămam” la o treabă folositoare.

Pe amintitul șantier am lucrat aproape cinci săptămâni. În locul nostru au venit alții, mulți tineri. Documente din arhive confirmă că brigăzile de muncă voluntară au avut o contribuție notabilă la construcția unor căi ferate (precum Bumbești-Livezeni, Salva-Vișeu, București-Snagov), a unor mari întreprinderi (între care Fabrica de Confecții București, fostă APACA), Opera Națională, Stadionul „23 August”, conducte pentru furnizarea de apă curentă în zeci de localități urbane și rurale, școli, case de cultură, drumuri publice și multe altele.

În ceea ce mă privește, am mai lucrat câte o săptămână pe două dintre obectivele enumerate, Opera și Fabrica de confecții.

Nu văd niciun motiv să omit astfel de „pagini biografice”. Le reamintesc, aici, pornind de la faptul că la 12 august 1989 s-a marcat, în întreaga țară, pentru a cincea oară, „Ziua brigadierilor”, o inițiativă directă a lui Nicolae Ceaușescu, unul dintre organizatorii brigăzilor de muncă voluntară în anii 1947-1953.

VARIAȚIUNI PE TEMA ROMANTISMULUI. Ideea de „voluntariat” este, în prezent (2024) una dintre motivațiile angajării multor tineri în acțiuni de interes public. Prin urmare, dacă acceptăm că este vorba despre o implicare determinată de propria voință, de ce n-am recunoaște valabilitatea acestei aserțiuni și în alte cazuri, cum au fost cercetășia, străjeria și, evident, brigăzile de muncă voluntară din acei primi ani postbelici?

Nu știu dacă este potrivit să se vorbească despre „romantism revoluționar”, dar depun mărturie că a fost, categoric, o formă de manifestare a romantismului, pur și simplu.

În timp, lucrurile au căpătat alte conotații, munca voluntară fiind înlocuită, în foarte mare măsură, cu munca forțată. Când am lucrat la „Atelierele 9 Mai” am fost obligat câteva duminici la rând să culeg porumbul din câmpurile IAS Mănăstirea (județul Călărași), asemenea altor sute de angajați ai acelei întreprinderi. „Metoda” s-a generalizat în anii următori, mai ales în „Epoca de Aur”. Munca forțată a fost introdusă în școli și universități. De pildă, la începutul fiecărui an de învățământ superior, studenții erau forțați să lucreze două săptămâni în agricultură. Nu mai vorbesc despre tinerii care erau încorporați în armată, perioadă în care satisfăceau stagiul militar obligatoriu, dar cu termen redus.

Activitatea brigadierilor din a doua jumătate a anilor ʼ80 se desfășura pe baza Decretului nr. 15/1984 al Consiliului de Stat, semnat de Nicolae Ceaușescu. Se instituiau „condițiile de preluare spre execuție, prin acțiuni de muncă patriotică, a unor lucrări de către organizațiile Uniunii Tineretului Comunist și Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România”. Să observăm că sintagma „muncă voluntară” a fost înlocuită cu aceea de „muncă patriotică”.

Orientarea „principială” fusese dată de Nicolae Ceaușescu în următorii termeni:

„Atât în investițiile industriale, cât și la cele din agricultură, trebuie să se apeleze în mai mare măsură la muncă patriotică, la folosirea tineretului, în general a oamenilor muncii și din agricultură și din industrie, a gospodinelor, în executarea la timp a investițiilor prevăzute în plan. Aceasta este valabil și pentru lucrările de locuințe și alte lucrări social-culturale, lucrări edilitare”.

Deci, nici vorbă despre voluntariat. Repet: sub umbrela de „muncă patriotică” se practica o autentică muncă forțată, ceea ce se interzicea prin reglementările internaționale la care și România era parte. Erau activități pentru care „prestatorii” nu primeau niciun ban. În amintitul Decret se stabilea obligația entităților beneficiare de a achita organizațiilor UTC și UASCR o așa-zisă contravaloare a lucrărilor efectuate. Dar numai o parte, cu sume modice. Oricum, acești bani nu ajungeau în buzunarele brigadierilor. Aria domeniilor de acțiune includea șantierele naționale, județene și locale ale tineretului, taberele de muncă patriotică, precum și alte activități cu caracter obștesc pentru realizarea unor obiective de investiții din industrie, agricultură, transporturi, construcții de locuințe și edilitar-gospodărești, efectuarea unor lucrări de cercetare, proiectare și prestări de servicii, a unor lucrări în domeniul agriculturii și silviculturii, colectarea și introducerea în circuitul economic a materialelor refolosibile.

Toate acestea au reprezentat teme tratate la adunarea festivă centrală dedicată – la 12 august 1989 – „Zilei Brigadierilor”, adunare care a avut loc la… Buzău. Explicația consta în faptul că în toate aceste domenii s-au înregistrat succese impresionante chiar în județul Buzău. Proporțional cu alte entități administrativ-teritoriale Buzăul a furnizat cea mai mare „cantitate” de forță de muncă neplătită.

Bucuroși de cinstea ce li s-a făcut, participanții la adunarea festivă principală (asemenea multor altora din restul țării) au trimis o entuziastă telegramă liderului suprem, cu toate ingredintele bine cunoscute. Astfel, s-a bifat încă un punct din programele activității aprobate, la rândul lor, tot de Nicolae Ceaușescu.