6 – 12 mai
SENSUL ȘI NONSENSUL. Pe la amiaza zilei de 10 mai 1989, am fost anunțat de Constantin Mitea că „Tovarășul va face mâine o vizită de lucru în Mehedinți, împreună cu Tovarășa”. Mi-a atras atenția că în program sunt incluse și obiective din industria de apărare, unde nu este voie să se filmeze, ceea ce, pentru noi, cei de la TVR, era destul de neplăcut. De regulă, reportajele transmise de AGERPRES de la asemenea „evenimente” conțineau și relatări despre ceea ce fusese aprobat să se scrie (dar să nu se vadă) din domenii secrete. Se stabilea ca anumite paragrafe din respectivele reportaje să fie, obligatoriu, redate de TVR, deoarece ni se precizase că vor conține mesaje de primă importanță. În asemenea situații, aveam nevoie de tot felul de filmări „neutre”, dificil de realizat. Din acest motiv, i-am rugat pe operatorii noștri să nu se zgârcească la filmări, să existe suficientă „marfă” pentru a ne permite ca, pe fondul unor peisaje industriale, să „lipim” cuvintele identice cu stilul și conținutul ordinelor militare. Totul pornea de la Uzina de Apă Grea de la Halânca, astăzi (2024) dispărută din peisaj. Acolo era interzis să se filmeze, chiar dacă – așa cum mi-a spus Mitea – N.C. intenționa să se refere la „Programul nuclear românesc”.
Imediat, am făcut „legătura” cu un fragment din discursul lui Nicolae Ceaușescu la reuniunea FDUS, din 14 aprilie 1989. Cum am mai remarcat, atunci, pe nepusă masă, a declarat:
„Putem să producem orice utilaje, mașini, să ne angajăm să fim competitivi în orice domeniu cu cele mai bune produse realizate pe plan mondial. Într-un singur domeniu nu dorim să facem aceasta – cel al armelor nucleare (sublinierea mea – T.B.). Din punct de vedere tehnic, dispunem de această capacitate, dar nu ne angajăm pentru că suntem hotărâți să luptăm împotriva armelor nucleare…”
Sigur, în astfel de declarații se identifica lesne o importantă doză de lăudăroșenie. Industria românească din 1989 nu era în stare să fabrice orice fel de utilaje, de mașini la nivelul calitativ atins pe plan mondial. În ceea ce privește capacitatea tehnică de a produce arme nucleare, lucrurile erau mult mai complicate.
În 1989, noi, cei din Redacția de actualități RTV suceam „tema” pe toate fețele. Nu era exclusă ipoteza potrivit căreia N.C. spunea adevărul, dar de ce să „dezvăluie” un asemenea secret? Luam în seamă și varianta că se lansa o „gogoașă propagandistică”. Care să fi fost, însă, mobilul? Să impresioneze marile puteri nucleare?
Mai circula o ipoteză. În acele zile, în urma sesizării Guvernului de la Budapesta, în Comisia drepturilor omului a ONU s-a votat o rezoluție prin care se decidea anchetarea modului în care se aplică, în domeniul nuclear, reglementările universale. În favoarea rezoluției au votat reprezentanții a 21 de state, iar împotrivă numai 7. Un semnal deosebit l-a constituit faptul că alături de Ungaria au votat „pentru” toate celelalte state membre ale CAER și ale Tratatului de la Varșovia, deci inclusiv România. Evenimentul a trezit vâlvă fiind considerat de presa internațională ca o revenire a țării noastre la statutul de „satelit al sovietelor”. Între cei care s-au pronunțat împotrivă au fost delegații Chinei și Cubei. Soluția consta în intenția lui N.C. de a acoperi, printr-o știre „bombă”, ecoul acelei rezoluții și/sau de a-și arăta mușchii în fața vrăjmașilor „aliați”. Oricum, nu era ceva de bine.
Nu mai „hamletizez” pe tema dată, ci voi face imediat trimitere la opiniile celui care a intrat în istoria științelor tehnice din România (și nu numai) drept „părintele apei grele”, regretatul acad. Marius Peculea. A făcut parte din Grupul celor 6 oameni de știință români care au elaborat, încă din anii ʼ60 din secolul trecut, „Programul nuclear românesc”, amintit de N.C. Programul respectiv fusese inițiat de Gh. Gheorghiu-Dej, prin intermediul lui Gh. Gaston Marin, unul dintre artizanii procesului de modernizare a economiei românești.
În 1996, M. Peculea împlinea 70 de ani. La rugămintea președintelui AGIR și al ASTR, Mihai Mihăiță, i-am solicitat un interviu sărbătoritului. M-a invitat la locuința sa, un apartament de două camere, la etajul 2, într-un bloc standard de pe Șoseaua Vitan. În camera „mare” nu aveai cum să te miști din pricina unui imens pian. Mi-a spus, cu voce stinsă, că – de curând – trecuse la cele veșnice soția sa, o reputată pianistă. La Cimitirul Bellu, lângă proaspătul mormânt, se aciuase un maidanez. Peste câteva zile, exact acel câine îl aștepta, de-a dreptul inexplicabil, la intrarea în bloc. Marius Peculea l-a luat să-i țină tovărășie în apartamentul în care nimeni nu mai avea să atingă vreodată clapele pianului. Când l-am văzut, patrupedul avea dimensiuni impresionante, dar nu era fioros, ci împrumutase ceva din „blândețea stăpânului”. Știu că acest detaliu este un „corp străin” într-un text despre politică și economie, însă când vorbim despre adevărații oameni de știință români – care au făcut extrem de mult și multe pentru această țară – este trist să constați cât de singuri au rămas unii dintre ei la senectute.
M-am împrietenit cu academicianul Peculea, i-am luat interviuri din cinci în cinci ani, cu prilejul altor aniversări ale zilei sale de naștere, i-am recenzat câteva lucrări, am „pus la cale”, împreună, un proiect de prezentare a cercetării nucleare românești la Muzeul „Dimitrie Leonida” (proiect eșuat din pricina birocrației endemice). Bineînțeles, l-am întrebat, „în particular”, ce a fost cu povestea din 1989 referitoare la posibilitatea producerii, în România, a unei bombe atomice. Răspunsul său a fost categoric: NU! O spunea un savant atomist, apreciat în întreaga lume, fost conducător al proiectului pentru producerea apei grele în țara noastră, verigă obligatorie a unui ciclu nuclear complet. Mi-a furnizat multe date tehnice, în special, cele privind uraniul îmbogățit, imposibil de produs în România la acea vreme. Dar n-are rost să le menționez, mai ales că există riscul să comit erori terminologice de natură tehnico-științifică. Să reținem, deci, răspunsul acad. Marius Peculea: „Nu era posibil, în primul rând, din motive de ordin tehnic, să se producă bomba atomică în România!”.
Dacă mă „întorc” la vizita în unități industriale din județul Mehedinți, atunci, la 11 mai 1989, îmi apare, pe prim-plan, ideea că secretele priveau nu doar Uzina de Apă Grea, ci se extindeau pe o zonă mai întinsă, cea a întregii industrii de apărare. Am avut confirmarea când ni s-a interzis filmarea și într-o secție a Uzinei Chimice din Drobeta-Turnu Severin. Într-un anume fel, N.C. a dezvăluit un aspect analizat la Uzina de Apă Grea în cuvântul său la ședința CPEx din 19 mai 1989 (de care mă voi ocupa mai pe larg în alt episod al acestui serial). Redau respectivul fragment, deoarece privește o temă economico-socială importantă:
„Tov. Nicolae Ceaușescu: Se fac cheltuieli inutile care măresc costurile de producție. De exemplu, la chimie, la Uzina Chimică de la Drobeta-Turnu Severin trebuie să se aplice normele stabilite. Consiliul Organizării (atribuțiile acestuia erau îndeplinite de Secția Organizatorică a CC al PCR – T.B.) trebuie să-mi prezinte schemele. Avem acolo 1.000 și ceva de oameni când în această uzină trebuie să fie vreo 350 de oameni. Cum se poate așa?! Am făcut o normare, relativ bună, la Nuclear (Uzina de Apă Grea – T.B.). Trebuie 250 de oameni și aici (păi, înainte vorbea despre 350 – T.B.). Cred că nu se aplică normele stabilite prin Decret, înseamnă că ele se încalcă. Nu se poate lucra, față de 350-400 de oameni, cu 1.000 de oameni în plus. Și asta este o problemă generală în toată chimia. Este un personal de două-trei ori mai mare decât este necesar și această situație se găsește și în alte părți. Avem problema consumurilor materiale și energetice, legată de toate celelalte – scoatere și refolosire – în toată complexitatea, trebuie luată și productivitatea muncii și încadrarea strictă a normelor de personal și de creștere a productivității muncii și până la 25 mai, să se prezinte soluții pentru toate aceste probleme, inclusiv ce trebuie să facem în continuare, în trimestrul acesta și programul pentru întregul an, unde trebuie să ne încadrăm. Am văzut, de exemplu, astăzi, un raport de la Statistică, unde reducerile sunt cu mult mai mici față de prevederile planului. Sigur, față de acum un an, este o anumită reducere, dar sunt necorespunzătoare, sunt sub prevederile planului și trebuie să luăm măsuri, să facem programe de măsuri, până la 25 mai (adică, peste numai 6 zile – T.B.) și să ne încadrăm în ceea ce am prevăzut acolo.”
CE LIPSEȘTE CHELULUI… În analiza întâmplărilor din lunile aprilie-mai 1989 nu putem face abstracție de faptul că exact în acea perioadă industria românească de armament se afla pe prima pagină a unor importante publicații din Occident. Semnalul a fost dat de revista germană (RFG) de foarte mare tiraj „Der Spiegel”. Era vorba despre o „dezvăluire”, și anume despre negocierile ultra-secrete desfășurate, în perioada respectivă, între autoritățile de la București și puternica firmă „Messerchmitt-Bölkov-Blohm” (MBB). Se examinau posibilitățile reale de construire în România a unei fabrici de rachete „Condor II”, rachete cu o rază de acțiune de circa 1.000 de kilometri.
Atât „Der Spiegel”, cât și alte reputate publicații din RFG, Franța, Marea Britanie, SUA au pus respectivul demers pe seama intenției lui Nicolae Ceaușescu de a face un gest decisiv de ruptură cu Moscova, rachetele cu pricina fiind îndreptate (conform interpretării lor) spre URSS, de unde ar fi venit pericolul unei intervenții militare, ca urmare a refuzului liderului de la București de a se alinia politicii lui Gorbaciov.
Situația era deosebit de încurcată deoarece exista o concurență acerbă între firmele americane care fabricau rachete și cele vest-germane cu același profil, ceea ce era de natură să determine intervenția oficială a SUA pentru blocarea proiectului. Până una-alta, Guvernul de la Bonn dezmințise informația din „Der Spiegel”, însă autoritățile de la București au păstrat o tăcere suspectă. Oricum, operațiunile de vânzare/cumpărare în cazul unor tehnologii supuse de NATO embargoului strict nu putea fi recunoscută de niciuna dintre părți – română și/sau vest-germană.
În această privință, nici până astăzi (2024), nu s-au clarificat lucrurile, dar (de fapt) realmente interesantă este luarea în calcul, în Occident, a posibilităților României de a asimila, în timp scurt, tehnologii de vârf de tip militar, nu numai prin tranzacții comerciale obișnuite, ci și prin înțelegeri oculte de ordin predominant politic. Emoția provocată de știrea amintită era întreținută și de prezentarea caracteristicilor rachetei „Condor II”, care putea transporta la țintă și încărcături nucleare.
Analiștii externi luau, între altele, în vizor faptul că, în 1989, România exporta armament (fabricat inclusiv cu tehnologie occidentală supusă embargoului) în valoare de circa 700 milioane de dolari. În industria de armament lucrau peste 200.000 de persoane, iar la conducerea acesteia se aflau specialiști de înaltă clasă, printre ei nu puțini școliți în țări membre ale NATO. În aproape toate zonele țării funcționau întreprinderi producătoare de tehnică militară. E drept, profilul lor era mixt, astfel încât să se poată face relativ lesne conversia în ambele sensuri, de la armament la produse „civile” și invers (mai ales invers) în funcție de comenzi.
Dar mai este ceva deosebit de important: cele mai multe produse se realizau pe baza licențelor din URSS și din alte state „socialiste”.
Lasă un răspuns