1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Ce se potrivește și ce nu se nimerește

5 – 11 august

„AIASTA NU SE POATE, MĂRIA TA!”. Cu toate că au circulat și mai circulă diverse variante, replica „Aiasta nu se poate, Măria Ta!” este documentată suficient de convingător prin indicarea zilei de 11 martie 1871, drept momentul în care omul politic Lascăr Catargiu i-a spus-o Domnitorului Carol I. Prințul (România nu devenise încă Regat) își dorea să abdice, din motive numeroase pe care nu este cazul să le prezint acum, deoarece impune o descriere foarte amplă, inadecvată dimensiunilor episodului de față. Rețin replica exclusiv pentru semnificația ei istorică, reprezentând o expresie, fie și numai simbolică, a răspunderii omului politic (și nu numai) în condițiile în care șeful statului (liderul suprem) decide sau își exprimă intenția de a lua decizii în contrasens și contratimp cu adevăratele interese ale poporului în numele căruia vorbise. Încă un exemplu: în timpul războiului din Est, șeful Marelui Stat Major, generalul Iosif Iacobici și-a declarat deschis dezacordul față de ordinele din 1942 ale Mareșalului Ion Antonescu și, în consecință, și-a dat demisia, conștient că va fi cel puțin retrogradat.

În stenogramele pe care le public, am întâlnit, cu totul excepțional, luări de poziție (sub semnul întrebării sau al unor nedumeriri inofensive) față de opiniile, de hotărârile șefilor de partid și/sau de stat din România.

Bunăoară, când, în iulie 1989, „șeful cel mare” a lansat lozinca „planul pe opt luni îndeplinit până la 23 August”, iar planul anual „până la data deschiderii Congresului al XIV-lea”, nu s-a auzit de nicăieri ceva asemănător cu „Aiasta nu se poate, Măria Ta!”, adică „nu se poate, mult iubite și stimate tovarășe Nicolae Ceaușescu!”. Deși aproape toți subalternii știau exact că erau obiective imposibil de atins; în cazul cel mai bun au tăcut mâlc.

Nu vreau, nici în însemnările de față, să recurg la explicații științifice în legătură cu lipsa totală de realism a unei asemenea lozinci. Nu pot, însă, eluda faptul că avansul respectiv ar fi presupus introducerea în circuitul economic a unor importante resurse suplimentare (comparativ cu potențialul existent), resurse materiale, financiare și de forță de muncă. Or, pentru ceea ce ar fi însemnat cantitățile în plus de produse (nu mai vorbesc despre serviciile aferente) ar fi fost nevoie, în primul rând, de resurse energetice considerabile. În vederea acoperirii strictului necesar (chiar sub nivelul planurilor) s-au importat, de pildă, în 1989, nu mai puțin de 15 milioane tone de țiței. Producția internă nu depășea 4 milioane de tone. De unde atâția bani pentru aceste importuri mai ales că era vorba despre valută liber convertibilă? Răspunsul era, aparent, simplu: din export. Numai că în conjunctura mondială dată, cea mai mare parte a exportului românesc era – și în 1989 – alcătuită din produse cu o valoare adăugată mică. La cursul oficial de schimb se cheltuia mult mai mult peste contravaloarea bunurilor exportate. În cazul produselor cu un anumit grad de prelucrare, situația era de o gravitate deosebită. De plidă, la televizoare și aparate de radio, mobilă, tractoare, mașini agricole, utilaje pentru construcții civile – echivalent în dolari – erau mai mari cu 20-30 la sută față de încasări. La unele bunuri agroalimentare, diferența era mai mare, până la 50 la sută.

Pe de o parte, era vital să se efectueze importuri masive de resurse materiale, iar, pe de altă parte, exportul se efectua, în mare măsură, în pierdere. Vorba aceea: „pierzi, câștigi, negustor te numești”. Aveam de-a face cu un adevărat cerc vicios, imposibil de „spart” din pricina sistemului supracentralizat de planificare bazat pe iluzii. De aici, stocuri de sute de miliarde de lei, care nu aveau nicio șansă să se vândă; de aici, ruptura definitivă dintre planuri (suplimentate cu angajamente fanteziste) și stările de fapt de pe „teren”; de aici, deficitul cronic de resurse pentru o cât de mică ameliorare a condițiilor de trai ale populației. Cum se vede, dacă se încearcă fie și numai o firavă analiză nu mai rămâne aproape nimic din regretele postdecembriste referitoare la „mersul victorios al economiei în Epoca de Aur”.

STATISTICILE NU MINT TOTDEAUNA. Precizez, încă odată, că Direcția Generală de Statistică (DGS) îi prezenta lui Nicolae Ceaușescu, aproape zilnic, diverse informații despre evoluțiile economico-sociale în termeni reali. Că liderul suprem anunța în public altceva este o… altă poveste. Pe baza unor asemenea statistică (descoperite în Arhiva Cancelariei CC al PCR), dar – și acestea – reverificate riguros, timp de mai multe luni, după decembrie 1989, o Comisie specială a Ministerului de Finanțe a alcătuit (re-alcătuit) tabloul de ansamblu al stării economiei românești în anul de care mă ocup în acest serial. Pentru corecta informare a cititorului, cred că nu este lipsit de interes să redau câteva fragmente și din documentul respectiv:

„Unitățile economice de stat, cooperatiste și cele ale organizațiilor obștești au raportat, prin bilanțurile contabile de la 31 decembrie 1989, rezultate financiare nete în sumă de 113,0 miliarde lei, formate din: beneficii 106,9 miliarde lei; pierderi 171,3 miliarde lei (înregistrate de 5,1 mii unități economice), impozit pe circulația mărfurilor 177,4 miliarde lei.

În afară de ceea ce se înregistrase efectiv în 1989, unitățile economice mai aveau, la 31 decembrie 1989, alte pierderi, în sumă de 213,2 miliarde lei, pentru care, deși s-au făcut propuneri de regularizare prin rapoartele anuale privind analizele pe bază de bilanț, conducerea statului n-a aprobat această soluție rațională.

Utilizarea incompletă a capacităților de producție și nerealizarea producțiilor fizice utilizarea unor tehnologii energointensive, irosirea unor resurse umane și scăderea productivității muncii, practicarea prețurilor diferențiate pe destinații, nefundamentate în majoritatea cazurilor pe costurile reale de producție ale întreprinderilor, precum și neincluderea în costuri sau în rezultatele financiare a unor cheltuieli din anii precedenți au condus la situația gravă existentă la sfârșitul anului 1989, în care ramuri și subramuri întregi ale economiei de stat și-au încheiat activitatea cu pierderi – energia electrică, industria minieră, construcțiile, agricultura, stațiunile pentru mecanizarea agriculturii – situație similară și în unele întreprinderi din celelalte ramuri și subramuri. Cele mai mari pierderi (în miliarde lei) au fost la unitățile economice de stat din cadrul fostelor ministere ale Agriculturii – 36,3; Industriei Chimice și Petrochimice – 27,5; Energiei Electrice – 19,0; Industriei Construcțiilor de Mașini – 15,8; Minelor – 12,8; Construcțiilor Industriale – 8,7; Industriei Metalurgice – 6,5; Industrializării Lemnului și Materialelor de Construcții – 5,6.

Totodată, la unitățile economice de stat existau și pierderi neacoperite din anii precedenți (1982-1988), în sumă totală de 177,6 miliarde lei.”

Mă opresc aici. Dacă nici aceste date nu conving, vina nu este a… statisticii.