1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Ceea ce dorești să uiți nu-ți dă pace, în niciun chip

PROFESIA DE REVOLUȚIONAR. În componența conclavului de la Sala Palatului se aflau puțini ilegaliști. La fel, ponderea celor care au devenit membri ai PCR în 1944 (după 23 August) și apoi până în 1947 era mică. În ambele cazuri nu era vorba, în principal, despre o „selecție” operată pe bază de criterii personale (grad de încredere, de loialitate față de Cuplul prezidențial etc.), ci și despre necruțătoarea „selecție” determinată de trecerea timpului. Mulți dintre cei care își revendicau calitatea de „revoluționar de profesie” deținută înainte de cucerirea deplină a Puterii de PCR (PRM, după „unificarea” cu PSD) părăsiseră lumea pământeană, având locul de veci în Cimitirul Sfânta Vineri, de pe Calea Griviței. Majoritatea covârșitoare a delegaților și invitaților, membri ai PCR își arogase abuziv respectivul titlu. Pe fond, în cazul cel mai bun, erau „funcționari de partid”, oameni cu precise „fișe ale postului”, așa cum se stabilise prin Statut și alte reglementări.

Revoluționarul de profesie (fără ghilimele) Nicolae Ceaușescu își redactase Raportul prezentat la Congresul al XIV-lea într-o manieră în care, cu intenție sau instinctiv, îmbina visurile lui din tinerețe cu tot felul de artificii menite să acopere crunte deziluzii. Credea că un fictiv „spirit revoluționar” avea capacitatea miraculoasă să schimbe cursul evenimentelor, curs care se înfățișa net în defavoarea „cauzei” pentru care se angajase (repet) încă din anii tinereții lui. Această viziune (tot fără ghilimele) a străbătut întregul Raport, dar în fiecare capitol, indiferent de temă, lăsa loc și temerilor provocate de evenimentele anti-sistem și anti-regim care se amplificau și se soldau în celelalte țări „socialiste” cu efecte devastatoare pentru „cauza socialismului și comunismului”.

Accentele puse pe necesitatea întăririi proprietății „socialiste”, pe combaterea concepțiilor retrograde, lichidatoriste, pe așa-zisele dovezi ale superiorității noii orânduiri sociale, pledoaria în favoarea unei noi ordini politice și economice mondiale și multe altele se constituiau în expresii directe și indirecte ale convingerii lui N.C. că drumul pe care și-l alesese în viață, cel de revoluționar de profesie, a fost și este cel bun, cel drept, cel care duce la victorie.

Din această perspectivă, interpreta trecutul, fie că era vorba despre perioada interbelică, despre cea a „construcției socialismului multilateral dezvoltat”, fie că evoca situația internațională, sub cele mai diverse aspecte. În acest fel, Raportul a conținut un lung șir de denaturări, de abordări caracterizate printr-un nedezmințit subiectivism. O ținea „pe a lui”, chit că o întreagă istorie îl contrazicea drastic.

FAPTE ȘI DATE „BĂTUTE-N CUIE”. Am recurs, din nou, la o formulă neacademică, deoarece fără să facă referiri directe, Nicolae Ceaușescu și-a construit Raportul și în funcție de o serie de evenimente pe care le-a trăit decenii la rând, în toate funcțiile deținute ca revoluționar de profesie. De câteva dintre acestea este obligatoriu să mă ocup, întrucât și-au pus puternic amprenta asupra modului de a gândi și de a acționa al liderului suprem român.

Revin la tema conflictelor înregistrate de partidele comuniste și muncitorești la Consfătuirea din 1957 la care a participat și Nicolae Ceaușescu. Atunci, atmosfera a fost „umbrită” de Iosip Broz Tito, care a contestat atât „rolul conducător al PCUS”, cât și existența unor legi general-valabile, obiective, ale „construcției socialismului și comunismului”. Decizia a fost fermă: „Uniunea Comuniștilor din Iugoslavia nu va participa la Consfătuire”.

Ca și cum această situație conflictuală n-ar fi fost de ajuns, liderul legendar al comuniștilor italieni, Palmiro Tagliatti, a formulat (cum, de asemenea, am mai amintit) critici severe la adresa documentului pregătit pentru Consfătuire de tandemul Hrusciov – Mao Tzedong (cine își imagina că, după ceva mai mult timp, se va produce o ruptură iremediabilă între cei doi?). Se solicita expres eliminarea tuturor referirilor la „rolul conducător al Uniunii Sovietice și, implicit al PCUS în lupta pentru socialism și pace”. La poziția lui Tagliatti s-a raliat Partidul Comunist Francez. Astfel, cele două partide, italian și francez, au refuzat să participe la Consfătuire.

În aceste condiții, Hrușciov și Mao au propus să aibă loc două Consfătuiri, una restrânsă a partidelor comuniste și muncitorești din „lagărul socialist”, și o alta mai largă cu celelalte partide, dar cu un obiectiv strict limitat, respectiv „lupta pentru asigurarea păcii în lume”. La această a doua Consfătuire au participat și iugoslavii, italienii, francezii, alături de reprezentanții ai altor peste 80 de partide comuniste și muncitorești.

Controversele au continuat chiar în rândurile participanților la prima Consfătuire. Delegația poloneză, de pildă, nu a fost de acord cu evaluările din proiectul de Declarație privind criza capitalismului mondial, consacrarea rolului conducător al Uniunii Sovietice, stabilirea legilor universal-valabile ale socialismului și a propus includerea unei analize, fie și numai sumare, referitoare la evenimentele care avuseseră loc în Ungaria și în propria țară, în anul teribil 1956. Până la urmă, s-a ajuns la un compromis, anumite formulări fiind eliminate, iar altele suferind o sere de „nuanțări”.

Ce poziție a adoptat Delegația română? S-a raliat total „concepțiilor lui Hrușciov și Mao”. Nu mai intru în detalii, deoarece lucrurile vor deveni mai limpezi dacă voi reda câteva fragmente din Declarația dată publicității, document aprobat integral de Delegația română (din care a făcut parte – repet – și N.C.).

„Experiența URSS și a celorlalte țări socialiste a confirmat pe deplin justețea tezei teoriei marxist-leniniste potrivit căreia procesele revoluției socialiste și construcției socialiste se bazează pe o serie de legi principale, proprii tuturor țărilor care pășesc pe calea socialismului (…). Asemenea legi generale sunt: conducerea maselor de oameni ai muncii de către clasa muncitoare, al cărei nucleu este partidul marxist-leninist, în înfăptuirea, într-o formă sau alta, a revoluției proletare și instaurarea, într-o formă sau alta, a dictaturii proletariatului; alianța clasei muncitoare cu clasele principale ale țărănimii și alte pături de oameni ai muncii; lichidarea proprietății capitaliste și instaurarea proprietății obștești asupra principalelor mijloace de producție; transformarea socialistă, treptată, a agriculturii; dezvoltarea planificată a economiei naționale în vederea construirii socialismului și comunismului, a ridicării nivelului de trai al celor ce muncesc; înfăptuirea revoluției socialiste în domeniul ideologiei și culturii și crearea unei intelectualități numeroase, credincioasă clasei muncitoare, poporului muncitor, cauzei socialismului; lichidarea asupririi naționale și stabilirea egalității în drepturi și prieteniei frățești între popoare; apărarea cuceririlor socialismului împotriva tentativelor dușmanilor externi și interni; solidaritatea clasei muncitoare din țara respectivă cu clasa muncitoare din celelalte țări – internaționalismul proletar”.

Acum, cu certitudine, cititorul s-a lămurit de ce am făcut un atât de lung ocol în trecutul PCR și al lui Nicolae Ceaușescu. Așa-numitele legi „principale” ale construcției socialismului și comunismului stabilite la Consfătuirea din 1957 s-au regăsit, „într-o formă sau alta”, în… Raportul lui N.C. la Congresul al XIV-lea al PCR. Mă refer atât la esență, cât și la sintagme aidoma celor referitoare la rolul partidului, lichidarea proprietății capitaliste și instaurarea proprietății obștești („socialiste”), dezvoltarea planificată a economiei naționale, revoluția culturală. Este o dovadă de necombătut a faptului că N.C. nu a reușit, de-a lungul a peste trei decenii, să depășească semnificativ nivelul ideologico-doctrinar consfințit în Declarația Consfătuirii de la Moscova din noiembrie 1957.

Nu este mai puțin adevărat că participarea la astfel de reuniuni, la negocieri dure, asemenea celor cu Hrușciov și, mai târziu, cu Brejnev, cu Mao și urmașii acestuia, i-a permis lui Nicolae Ceaușescu să-și îmbogățească experiența politică, să învețe foarte mult din ceea ce numim „arta tratativelor”, să-și însușească idei mai bune (unele enunțate de alții) și să le dea o coloratură autohtonă. De altfel, mai tot ceea ce am consemnat, până acum și voi releva în ceea ce am de gând să scriu în continuare, indică evoluții și involuții care și-au găsit expresia în ceea ce putem să numim ceaușismul timpuriu, matur și agonic, cu efectele bine cunoscute.