1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. CINE se ascundea în detalii și CE era destinat să iasă la suprafață

13 – 19 noiembrie

VOINȚA PERSONALĂ ȘI MECANISMUL ADOPTĂRII DECIZIILOR. Ședința CPEx din 13 noiembrie (despre care – repet – nu s-a relatat în presă) prezintă interes nu numai prin ceea ce N.C. a spus „în secret” despre tema dedicată a Basarabiei și Bucovinei de Nord, ci și din perspectiva concepției Tovarășului despre ceea ce reprezenta partidul pentru el, personal. N-a lăsat și nici nu intenționa să lase nici cel mai mic loc inițiativei altora din diversele structuri de conducere ale PCR; a dictat și dorea să dicteze, în continuare, tot ce anume avea să întreprindă un întreg partid format din aproape 4 milioane de membrii, exclusiv pentru realizarea a tot, dar absolut a tot ceea ce decidea.

E adevărat, prin ședințele CPEx și, mai rar ale Comitetului Central, acționa astfel încât să obțină aprobările – să le zic – „legale”, statutare, însă, cum s-a văzut, „toți tovarășii erau de acord” cu spusele Tovarășului, îngânat de Tovarășa (pusă, însă, la punct de soț, uneori când „prea o făcea de oaie”).

Faptul că a evocat, de câteva ori, hotărâri ale Comisiei însărcinate cu pregătirea Congresului nu trebuia să inducă în eroare pe nimeni; respectiva Comisie ori nu adoptase deciziile care i se puneau în cârcă, ori aproba automat, fără murmur, „sugestiile” liderului suprem. Evident, sunt dator să aduc argumente în sensul acestor afirmații. Ele se găsesc, din belșug, exact în stenograma ședinței CPEx din 13 noiembrie 1989. În primul rând, se cuvine să precizez ce preț punea N.C. pe dezbaterile din partid referitoare la proiectele de documente pentru Congres. Intenționa să aducă personal corecturi esențiale, dar „mai târziu”, chiar dacă la Congres se vota așa-zisa formă definitivă.

„Mai mult decât avem în Directive nu ar fi bine să punem acum, să ne așezăm însă și în practică să facem mai mult. Am discutat, la un moment dat – am avut și o variantă – să prevedem un ritm de 7-8 la sută al dezvoltării, chiar ceva mai mare și pe urmă am ajuns la concluzia că este bine să mergem pe prevederile vechi. Sigur, posibilitățile sunt mai mari, dacă vom lucra mai bine, de aceea am spus că trebuie să considerăm minime prevederile din Programul-Directivă.

Tov. Elena Ceaușescu: Problema principală este să realizăm exportul.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Și toate celelalte probleme”.

Imediat a trecut la subiectul care, după toate probabilitățile, îl frământa mai mult, îl obseda, subiectul legat tocmai de dorința imposibilă de a accelera ritmurile de creștere, de dezvoltare, fără să țină, însă, seama, de potențialul de care dispunea țara și fără evaluarea corectă a ceea ce se întâmpla în lume. Iată continuarea „demonstrației”:

„Interesant este că Statele Unite ale Americii dețineau în rândul țărilor dezvoltate, cu vreo 15 ani în urmă, o pondere de 50 la sută; în grupul lor acum au coborât la 34 la sută. Sigur, a crescut Japonia la 21 la sută ponderea, a crescut R.F. Germania și celelalte țări, dar aceste două țări au o creștere foarte mare și, probabil, că schimbările se vor accentua și, în general, vor apare noi țări. Această dezvoltare rămâne o legitate a dezvoltării. Nicăieri nu scrie că aceasta va rămâne veșnic numai pentru anumite țări.

Noi trebuie să ne străduim și să nu rămânem în urmă. Asta este problema!

Astăzi am văzut un articol în „Herald Tribune” despre necesitatea a se reduce nu numai deficitul bugetar, dar și deficitul social, în care se arată că, în trecut, 2/5 din populație a devenit bogată și 2/5 a devenit mai săracă.

Și trebuie să publicăm acest lucru. Cel puțin atât cât declară ei, pentru că nu mai poate să se conteste de către nimeni acest lucru.

Și eu mă refer, în Raport, la această creștere a săracilor. Am dat câteva date, dar trebuie să folosim continuu, pentru că, realmente, situația din lumea capitalistă nu este de loc înfloritoare. Fac scandal, ajung să folosească unele greutăți economice din țările socialiste pentru a abate atenția de la problemele lor foarte grave și asta nu-i va ajuta să-și consolideze poziția. Se înșeală foarte, foarte mult!

Practic, eu nu am de gând să mă mai refer la alte probleme acum!”.

O IMPROBABILITATE: IEȘIREA „DIN DECOR”. Comisia de organizare a lucrărilor Congresului era formată din 21 de persoane, în cea mai mare parte membri ai CPEx și Secretariatului CC al PCR. Era un indiciu și în privința celor care aveau șanse de a fi realeși în „conducerea partidului”. Iată lista (în ordinea numelor pe care le menționau):1. Nicolae Ceaușescu; 2. Elena Ceaușescu; 3. Dăscălescu Constantin; 4. Mănescu Manea; 5. Bobu Emil; 6. Olteanu Constantin; 7. Coman Ion; 8. Dincă Ion; 9. Oprea Gheorghe; 10 Dobrescu Miu; 11. Ciobanu Lina; 12. Fazekaș Ludovic; 13. Constantin Nicolae;14. Radu Ion; 15. Stoian Ion; 16. Stoian Ion; 17. Bărbulescu Vasile; 17. Radu Constantin; 18. Curticeanu Silviu; 19. Găinușe Alexandrina; 20. Moga Ioachim; 21. Gheorghe Maria.

Cei neincluși aveau toate motivele să fie îngrijorați în legătură cu „soarta” care li se rezerva.

Unul dintre principalele obiective ale activității acestei comisii a fost precizat de Constantin Olteanu:

„Nicolae Ceaușescu a luat toate măsurile de siguranță care să facă imopsibil un asemenea gest similar cu cel al lui Pârvulescu, mai ales că și situația era foarte tensionată. Dar posibil era ca un gest individual de protest să se producă. Însă nu ar fi avut absolut niciun efect, deoarece Nicolae Ceaușescu își organizase realegerea încă de la nivelul organizațiilor de bază. Toți delegații la Congres aveau mandat pentru realegerea lui Nicolae Ceaușescu care fusese, de fapt, hotărâtă.

Cum spuneam, Congresul a confirmat. Dacă ar fi fost în competiție și cu alții, în măsura în care aceștia ar fi fost credibili, era posibil să se iasă din Congres cu o altă conducere. El, simțind că situația este mai grea în 1989 decât în 1979, că poziția lui este mai slăbită, a impus acest mecanism de eliminare a deciziei de alegere în afara Congresului”.

Modul detașat, senin – ca și cum n-ar fi fost vorba și despre ei, membrii CPEx, părtași la toate deciziile pe care le încriminau în perioada postdecembristă – produce, inevitabil, inclusiv în prezent (2024), cel puțin nedumeriri. Cu toate acestea, din ceea ce aflasem despre unii sau despre alții, nu-mi erau greu să-mi imaginez că mulți dintre ei au trecut, totuși, prin niscaiva examene de conștiință. Se așteptau ca orice act de „nesupunere” să aibă consecințe imprevizibile, chiar dramatice. Unii au dorit să facă pasul înapoi, „s-au dat bolnavi” (N.C. primea sistematic buletine, supra-vizate de Securitate, despre starea sănătății celor din conducere, buletine pe care le-am găsit în Arhiva Cancelariei CC al PCR), însă – și aici – marja de manevră era destul de îngustă. Pentru a concretiza tema, citez următoarele din declarația dată, în fața procurorului, de Ion Coman, la 16 ianuarie 1990:

„Declar că niciodată nu m-am opus hotărârilor dictate de soții Ceaușescu în Comitetul Politic Executiv. Declar că în sinea mea am fost conștient de hotărârile dezastruoase luate în materie economică și de consecințele pe care acestea le au pentru nivelul de trai al populației (investiții inutile, planuri nerealiste care nu aveau acoperire în materii prime, materiale etc.). Planurile de export erau de asemenea fanteziste. Știam foarte bine în ce condiții trăiește poporul român, și afirm acest lucru cu toată sinceritatea, mai ales că până și în propria mea locuință aragazul nu putea fi folosit decât după orele 24.00. Nu ridic această problemă în apărare, însă subliniez că, deși am fost somat de Elena Ceaușescu să mă mut în cartierul rezidențial de la șosea, am continuat să locuiesc în Cotroceni (acesta nu era „cartier rezidențial”? – T.B.), în apropierea Ministerului Apărării Naționale (probabil, în apropierea Academiei Militare – T.B.)”.