1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Cine și cum acționa „în cunoștință de cauză”

DOSARE DESCHISE. Până în prezent (2024), continuă controversele pe tema procesului decizional la cel mai înalt nivel în România, în condițiile excepționale de la sfârșitul lunii noiembrie până în ziua de 22 decembrie 1989. Pe ce bază Nicolae Ceaușescu a luat deciziile, cel puțin neinspirate, din respectivul interval? Așa cum am relatat în episoadele precedente, zilnic liderul suprem primea informații numeroase din țară și din străinătate, prin cele mai diferite surse, fapt confirmat unanim de cunoscători reali ai „culiselor Puterii”. Divergențele apar din momentul în care se avansează ideea că unele informații, în special cele referitoare la situația internă, erau deformate, iar altele – pur și simplu – nu îi parveneau.

Tema este departe de a fi epuizată, însă nu poate fi, în niciun caz, ocolită. Spațiul publicistic de care dispun nu-mi permite s-o dezvolt, așa că voi recurge, din nou, la una dintre sintezele alcătuite de Lavinia Betea:

„Veștile neliniștitoare din «țările frățești» au continuat să sosească. După Praga, la Bratislava a fost altă plenară extraordinară a conducerii comuniștilor slovaci care au decis, de asemenea, convocarea unui Congres extraordinar în ianuarie 1990. „Revoluția de catifea” era în plină desfășurare. După protestul a trei sferturi de milion de praghezi pe Câmpul Letna, o grevă care a paralizat Cehoslovacia. La Moscova, înaintea plecării la întâlnirea cu Papa de la Roma, Gorbaciov a prezidat ședința unei Comisii de elaborare a proiectului unei noi Constituții pentru URSS. Se preconizau schimbări esențiale pe toate planurile”.

Ajungeau respectivele informații la N.C.? Nu în întregime. O serie de vești în legătură cu viața internațională, mai ales cu situația din Europa de Est, erau cenzurate de Elena Ceaușescu în ideea de „a nu-l supăra pe Tovarășul”, cum se exprima ea, va spune mai tâziu secretarul CC cu probleme speciale, Ion Coman. N.C. se temea de o „provocare” din exterior împotriva lui. Dar niciodată nu s-a temut de o revoltă a populației României, fie și numai a unui mic segment al acesteia.

„Tovarășul se credea iubit de popor. Dacă l-ar fi atacat din afară, era convins că l-ar fi apărat clasa muncitoare”, a afirmat, la rândul lui, Silviu Curticeanu. Din acest motiv, a subapreciat și potențialul opoziționist al intelectualității. Lăsase pe seama Tovarășei această categorie socio-profesională și, astfel, a suferit consecințele. Între altele, se evoca faptul că E.C. indicase să nu mai dea premii bănești celor care „fac” știință și artă, deoarece „n-au muncit fizic”. Își închipuia că în raport de „eforturile” ei pentru a înregistra performanța intrării în Academia RSR și obținerii atâtor recunoașteri internaționale, ceilalți nici nu erau de luat în calcul. După mărturia lui Ștefan Andrei anomalia de a nu se mai fi făcut promovări în învățământul superior din anii ʼ80 era efectul unei inadvertențe generate de o altă indicație a Tovarășei. Ceruse să nu se mai publice posturile vacante în presă, dar legea prevedea anunțarea oficială, transparentă a concursurilor. Așa că nu s-au mai ținut concursuri de ocupare a posturilor. Nimeni nu îndrăznise să sesizeze consecințele acestei „economii” pe seama veniturilor elitelor artistice și universitare.

SPIONITA CRONICĂ. Tot în legătură cu procesul decizional la nivelul ce mai înalt se poziționează aserțiunile potrivit cărora Elena Ceaușescu prelua mereu mai mult și mai multe prerogative ale liderului suprem prin mijloace nu tocmai „ortodoxe”. Am mai povestit, pe bază de mărturii credibile ale celor apropiați, despre pasiunea Tovarășei pentru aflarea unor cancanuri furnizate, în special, de ofițerii de Securitate însărcinați cu supravegherea demnitarilor, a familiilor acestora, dar și a propriilor copii. În această privință, nu există dublii. La fel, pot fi citate mărturii despre informațiile aproape cotidiene care i le aducea la cunoștință Emil Bobu, mâna ei dreaptă în materie de cadre. Mai bârfea și cu fosta noră, Poliana Cristescu, nelipsită, tot zilnic, din Cabinetul 2. Informațiile primite din toate aceste surse îi permiteau să atingă mai repede și mai bine obiectivele proprii pentru deținerea de poziții de putere mai consistente.

Tot pentru scurtarea mărturiilor pe această temă recurg la cele scrise de Lavinia Betea pe „marginea” Agendei Elenei Ceaușescu, agendă găsită în biroul ei, în zilele finalului de an 1989.

Astfel, avem posibilitatea să consemnăm o realitate probată, de asemenea, de documente potrivit cărora despre relația dintre Cabinetele 1 și 2 s-au dezvăluit multe „detalii” semnificative. De pildă, colonelul Dumitru Burlan din Direcția a V-a a declarat că din dispoziția Elenei Ceaușescu a fost introdusă tehnica de ascultare în cabinetul Tovarășului. Sub pretext că îl supraveghează ca bolnav, putea să asculte, din biroul ei, convorbirile lui N.C. Consultat asupra veridicității informației, fostul secretar al CC Ion Coman a declarat că a avut impresia, în mai multe rânduri, că Elena Ceaușescu nu apărea întâmplător în biroul soțului. A fost confruntat cu situații în care – pe parcursul unei discuții mai deosebite cu N.C. – în cabinet dădea buzna Tovarășa. „Ce faceți voi, aici?” – era întrebarea ei. I se răspundea, evident, că interlocutorul lui Nicolae Ceaușescu, a propus soluția la care îi convenea soției. Ca și cum tocmai de aceea venise, Elena Ceaușescu emitea o altă opinie, cu care N.C. se declara imediat de acord, „uitând” că altfel a decis puțin înainte. Despre multe situații asemănătoare a relatat și Silviu Curticeanu.