1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Clasa muncitoare se trezește din somnolență

SCHIMBAREA LA FAȚĂ. La prima vedere, ziua de 19 decembrie 1989 a reprezentat un recul al revoltei timișorenilor. De la demonstrațiile din stradă și represalii, aproape nimic esențial nu mai anunța posibilitatea acutizării crizei. În realitate, se trecuse la o fază mai profundă, mai periculoasă pentru autoritățile locale și centrale. Muncitorimea din principalele întreprinderi industriale se organiza rapid și temeinic în centre de rezistență antiregim, ca o condiție obligatorie pentru un asalt final. Ofițerii de Securitate „arondați” în fiecare uzină informau „în flux continuu” despre preparativele imediat premergătoare declanșării unei greve generale în întregul oraș. Vestea a ajuns în scurt timp la București. Generalul Vlad a acționat „operativ” sunând-o la telefon pe Elena Ceaușescu pentru a o informa despre adevărata stare de fapt și de spirit din Timișoara. Reacția a fost de o virulență ieșită din comun. Tovarășa l-a întrebat nervoasă, aproape isterică, pe șeful DSS: „Ce fac cei de acolo, ce păzesc cei trimiși acolo?”. Cu calm, dar ferm, generalul Vlad a explicat că situația s-a schimbat radical și că nu mai era vorba despre „elemente turbulente”, despre acțiuni ale „instigatorilor străini”, ci despre o revoltă muncitorească în curs de pregătire pe scară largă.

După aproximativ 20 de minute, Elena Ceaușescu a convocat o ședință, la „Săliță”. Au fost prezenți Emil Bobu, Manea Mănescu, Constantin Dăscălescu, Silviu Curticeanu, Tudor Postelnicu, Vasile Milea, Iulian Vlad și procurorul general Nicolae Popovici. Șefului DSS i s-a cerut să prezinte raportul asupra situației de la Timișoara, iar când a terminat, Elena Ceaușescu a hotărât trimiterea lui Dăscălescu și a lui Bobu în orașul de pe Bega.

La Timișoara, în incintele întreprinderilor s-au desfășurat mitinguri la care s-au conturat revendicările menite să motiveze greva generală. Un moment semnificativ s-a înregistrat, atunci, la „Electrobanat” (ELBA). Aici au venit, de grabă, prim-secretarul județenei de partid și primarul Moț. A fost adusă stația de amplificare și Radu Bălan s-a urcat pe un scaun. El a cerut ca muncitorii să se întoarcă în secții și le-a promis că se va discuta cu ei acolo. Oamenii au scandat: „Aici, aici, cu toții!”. Observând că nu-i poate convinge să se întoarcă la locurile de muncă, Bălan a scos din buzunar un carnețel pentru a-și nota doleanțele celor prezenți. „Vrem căldură!”; „Vrem carne!”; „Vrem ciorapi, chiloți, vată…”.

Acesta a fost începutul. În continuare, revendicările s-au amplificat, incluzând și elemente de ordin politic, precum și „mai multă libertate” și „eliberarea deținuților” (a celor circa 1.000 de arestați în zilele precedente). Radu Bălan a adus, prin mărturia lui, la procesul din 1990, elemente în plus:

„Acești muncitori revendicau îmbunătățirea condițiilor de trai, iar un grup de 10-15 tineri strigau «Jos Ceaușescu!». De asemenea, acei muncitori solicitau să fie scoasă armata din întreprindere și din oraș, adică să fie retrasă în cazărmi. În timp ce discutam cu ei, au apărut două TAB-uri, care și-au îndreptat țevile spre noi, cei din curtea uzinei. Acest lucru i-a iritat și neliniștit pe muncitori, fapt care m-a determinat să merg în secție și să-i telefonez lui Coman Ion, cerându-i să retragă armata, pentru că altfel oamenii nu se liniștesc, dimpotrivă. Mi-a replicat că nu e treaba mea, întrucât de armată se ocupa dumnealui. Când am revenit în curte, TAB-urile fuseseră retrase și am tras concluzia că primiseră ordin în acest sens”.

Informația despre greva de la „ELBA” a ajuns la Elena Ceaușescu. Imediat l-a sunat pe Ion Coman și i-a strigat: „Trageți în plin în femei (cele care revendicau „ciorapi, chiloți, vată” – T.B.) și puneți câinii pe ele!”.

DIN NOU ÎN SEDIUL TVR. Mi-am dat seama că lucrurile căpătau o turnură extrem de gravă atunci când s-a luat măsura de a fi supravegheat permanent cât timp mă aflam în Redacție. Un ofițer de securitate, colonelul Gheorghe Vărzaru (așa s-a recomandat), s-a găsit tot timpul în biroul în care lucram, începând din 18 decembrie până în dimineața zilei de 22 decembrie 1989. Sigur, prezența lui mă deranja, dar nu prea mult, deoarece încă în urmă cu zeci de ani mă obișnuisem ca în biroul respectiv să evit, pe cât posibil, discuții care puteau fi recepționate prin microfoanele ascunse în diferite unghere, iar ofițerul la care mă refer s-a purtat civilizat, lăsându-mă să înțeleg că îndeplinește – fără tragere de inimă – o misiune ingrată. Atunci când, de exemplu, corespondentul nostru din Dolj, Sebastian Domozină, mi-a telefonat pentru a-mi spune că multe detașamente de Gărzi Patriotice din Oltenia – înarmate cu bâte – au fost îmbarcate în vagoane CFR în direcția Timișoara, „oaspetele”, înțelegând, probabil, după figura mea, că vreau să nu știe ce mi s-a spus „la ureche”, a insistat politicos să-i relatez ce mi se comunicase. M-am eschivat; ofițerul nu m-a forțat, a lăsat lucrurile.. „în coadă de pește”. A zis doar cu un oftat: „Timișoara asta… E grav…”.

Între noi apăruse un fel de complicitate. Cu toate acestea, eram foarte prudent. N-aveam chef de complicații. Nici atunci când colonelul a deschis o discuție despre „soarta României în contextul schimbărilor din jur” n-am reacționat; m-am făcut că am de rezolvat lucruri mai urgente și mai importante. L-am rugat la telefon pe corespondentul nostru, Virgil Jireghie (aflat la Arad), să se întoarcă la Timișoara. După câteva ore, mi-a spus că principalele căi de acces spre județul Timiș erau sever controlate și că, potrivit unor precizări ale milițienilor care păzeau șoseaua, era strict interzis să meargă mai departe, mai ales cu aparate de filmat sau/și de fotografiat. Mi-a promis că se va interesa, în continuare, astfel încât imediat ce va fi în posesia informațiilor solicitate să mi le comunice.

N-a mai fost nevoie să-mi telefoneze, deoarece n-a trecut multă vreme și l-am căutat eu. Directorul general mi-a cerut să-l trimit pe corespondent neîntârziat la Timișoara – la ordinul Elenei Ceaușescu – pentru a filma „neregulile din oraș”. Jireghie a plecat val-vârtej, dar după circa o jumătate de oră m-a anunțat că milițienii nu-i dau voie să intre în județul Timiș. Mi-a lăsat numărul de telefon de la o primărie comunală din județul Arad (de unde vorbea) pentru a-i spune ce să facă în situația dată. Din nou, o convorbire cu Petre. Acesta mi-a spus că va încerca să facă ceva. Nu-și putea permite să nesocotească ordinul Cabinetului 2. A mai trecut puțin timp și m-a anunțat că a izbutit să-l găsească pe Ilie Matei, secretar al CC al PCR, însărcinat cu propaganda și presa (l-a găsit la Arad; acolo stătea în timpul nopții, nu Ia Timișoara), și că acesta va da dispozițiile necesare în vederea îndeplinirii misiunii încredințate lui Jireghie. Ceea ce s-a și întâmplat.