1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Cu capul în zid și graba fără rost

26 februarie – 3 martie

MECIURI CU PRELUNGIRI. Iată, a venit și ziua de 1 martie 1989. N.C. i-a convocat pe șefii din economie pentru a le comunica modul de desfășurare a „Marii consfătuiri” programate pentru 2-3 martie în vederea analizării modului în care s-a realizat planul pe lunile ianuarie și februarie și a perspectivelor pentru întregul trimestru I. În intervalul anterior, discutase, zi de zi, pe rând, cu miniștrii, cu directorii generali ai multor centrale industriale, cu directori de întreprinderi, nu numai despre stadiul îndeplinirii planurilor, ci și despre tot felul de programe în centrul cărora se situa procesul de modernizare a economiei. „Marea consfătuire” urma să se desfășoare în prima fază, pe grupuri de lucru, pe domenii, iar la final era programată o ședință plenară.

N.C. conducea interogatoriile cu mână sigură, pornind de la cifrăraiele din dosarele pe care le răsfoia. Pentru a ne clarifica în legătură cu maniera lui „de lucru”, redau un fragment din stenograma ședinței din 1 martie 1999:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Lina (se adresa Linei Ciobanu, viceprim-ministru): De ce nu acționați în legătură cu aprovizionarea Capitalei, așa cum s-a stabilit?!

Tov. Lina Ciobanu: Am avut unele neajunsuri, nu reușesc să se încadreze în sarcinile date.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Mi-ați spus că au tăiat la greutatea de 80 de kg, în loc de 100 de kg (era vorba despre tăierea porcilor în abatoare).

Tov. Lina Ciobanu: Am discutat, dar avem probleme și cu laptele, și cu ouăle.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Eu, acum, discut despre carne pentru Capitală.

Tov. Lina Ciobanu: Nu reușesc să-și onoreze obligațiile.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Avem un trust, avem animale… Tu nu ești pusă acolo să-mi spui că «nu reușești». Dacă într-o zi se întâmplă ceva, tu trebuie să vii la mine să mă sesizezi. Ești membru al Comitetului Politic Executiv. Nu se poate așa! Membrii Comitetului Politic Executiv, viceprim-miniștrii nu își fac datoria! O să trimit Procuratura să vedem care este situația reală.

Tov. Lina Ciobanu: Eu vă rog să ordonați să se ancheteze.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Tu ai fost la vreo întreprindere?

Tov. Lina Ciobanu: Am fost, tovarășe secretar general. S-au tăiat și de 60 de kilograme. Și de 80 de kilograme; și sub, adică de «necesitate»”.

Încă de la finele lunii februarie 1989 am înțeles că se acorda o atenție ieșită din comun evenimentului care urma ședinței din 1 martie 1989. Ni s-a cerut să întărim echipele de filmare, să instalăm carul de reportaj la Sala Plenarelor, iar, ca o rugăminte a lui Constantin Mitea mi s-a cerut să prezint propuneri privind modul de relatare în emisiuni a lucrărilor „Marii consfătuiri”. M-am gândit că Nicolae Ceaușescu ar putea să folosească acest prilej în vederea transmiterii unor anunțuri cu adevărat importante pentru marea masă a concetățenilor noștri, dar am renunțat repede la o asemenea ipoteză, deoarece mi s-a spus că preconizata reuniune avea drept unic scop „intensificarea mobilizării oamenilor muncii în vederea recuperării rămânerilor în urmă la realizarea planului și îndeplinirii înainte de termen a obiectivelor stabilite pentru 1989”.

Am luat măsuri pentru a face față oricăror solicitări din partea Secției de Presă a CC al PCR – intermediarul transmiterii cerințelor amintite. M-am străduit, însă, fără efectul dorit, să aflu amănunte. Mi s-a răspuns că „nu s-a aprobat încă desfășurătorul…”. Așa că am decis ca tot angrenajul bine rodat la numeroase astfel de manifestări să fie cu „arma la picior”.

MĂRȚIȘOARE… MĂRȚIȘOARE… Știam, de mai mulți ani, că la Comitetul Central se obișnuia de 1 martie să se ofere tovarășelor mărțișoare. Se desfășura o adevărată întrecere între activiști să dăruiască Tovarășei mărțișoare care să-i facă plăcere. Prin urmare, am inclus în Telejurnalul de seară un „subiect” liricoid cu secvențe diverse cu momente în care se dăruiau mărțișoare mamelor, soțiilor, iubitelor, fiicelor, profesoarelor, educatoarelor, colegelor de muncă etc. Am vrut cândva să difuzăm și imagini filmate pe stradă cu tarabele unde se vindeau mărțișoare. Ni s-a interzis, deoarece nu aveam voie să „popularizăm” comerțul stradal, sursă de „venituri generatoare de proprietate privată”.

Multă lume se aștepta ca de 1 martie să găsească mai multă marfă în magazinele cu produse alimentare. Dar, degeaba. Parcă special, aprovizionarea în comerțul alimentar era mai „subțire” comparativ cu zilele precedente.

Conform indicațiilor „superioare”, raționalizarea consumurilor atât la alimente, cât și la așa numitele servicii publice, imprima vieții cotidiene toate caracteristicile unei economii în plină și acută criză, fapt evident și pentru oaspeții străini ai Bucureștilor (mai ales în cazul unor gazetari experimentați cum erau cei de la televiziunile din „restul lumii”) și de-a dreptul dramatic pentru cetățeanul român.

Întreruperea furnizării de curent electric (s-au înregistrat sute de decese în maternități, întrucât n-au mai fost alimentate incubatoarele pentru nou-născuți), limitarea consumului casnic (nu se mai vindeau becuri mai puternice de 40 wați) instituirea unor tarife piperate când se depășea limita stabilită, reducerea – până la dispariție – a iluminatului public, arondarea locuitorilor la anumite magazine pentru a se primi rațiile de alimente în cazul fericit în care „marfa” nu se epuiza în câteva zeci de minute (inclusiv prin dosirea ei în vederea vânzării la suprapreț), goana bezmetică a pensionarilor cu plasele numite PPC (Poate Pică Ceva) prin oraș în urma zvonurilor că undeva „se dă brânză” ori „ouă” (era celebru momentul umoristic TV intitulat „Se dă ouă la «Unic»” – magazinul de pe b-dul Nicolae Bălcescu, un fel de simbol al „comerțului socialist”) sau „se vinde marfă refuzată la export” (îmbrăcăminte, încălțăminte cu defecte, dar mult mai bune comparativ cu cele pentru „uz intern”) alcătuiau un tablou nu numai deprimant, ci și aiuritor, în special când era confruntat cu discursurile lui Nicolae Ceaușescu.

În condițiile în care retribuția medie netă – pe atunci nu se opera cu salariul brut, că se vorbea numai despre „retribuții” întrucât impozitele și taxele erau reținute „din oficiu” la locurile de muncă – ajunsese la circa 3.000 de lei la începutul anului 1989, era, teoretic, posibilă procurarea unor cantități relativ decente de bunuri de consum, uzuale, esențiale. Dar când oamenii erau confruntați în practică, în viața cotidiană, cu economia de penurie (vitrinele și rafturile goale stăteau mărturie „a realizării planurilor de desfacere a mărfurilor pentru populație”) anula orice demers propagandistic în favoarea „vieții noi socialiste”.