1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Cu ochii pe televizor, în așteptarea unor vești mereu amânate

NODUL GORDIAN. Cu toate că aveam legitimația de presă care îmi permitea accesul în toate spațiile de desfășurare a lucrărilor Congresului al XIV-lea al PCR, am rămas în redacție, deoarece fusesem însărcinat, ca de obicei, cu pregătirea – sub aspect publicistic – a transmisiilor directe și Telejurnalelor. Aș fi fost interesat să cunosc, de la fața locului, adevărata atmosferă de la Congres, dar, contrar intențiilor mele, m-am mulțumit cu informații „indirecte”.

Incontestabil, un Congres al partidului unic de guvernământ din România, programat pentru cinci zile, în condițiile specifice ale lunii noiembrie 1989, a reprezentat, din toate unghiurile de analiză posibile, un eveniment de cel mai larg interes public. Chiar dacă întreaga desfășurare a „marelui conclav” ne-a furnizat și ne furnizează – peste timp – o multitudine de teme majore de reflecție, totul a fost dominat, așa cum am mai constatat, de o întrebare obsedantă, cu reverberații pe tot mapamondul: va fi, în continuare, Nicolae Ceaușescu în prim-planul vieții politice românești? Fiecare zi și fiecare moment mai relevante din acel interval ofereau, însă, temeiuri pentru copleșitoare incertitudini.  Cu toate acestea, pot să depun mărturie despre evenimentul care a reprezentat antecamera finalului unei întregi epoci a istoriei naționale, nu numai al „Epocii Nicolae Ceaușescu”, ci și al celor 45 de ani care trecuseră de la Actul din 23 August 1944, în context național și universal (respectiv, în cele peste șapte decenii de existență a așa-zisului „socialism real”).

Sigur, pot fi elaborate și analize pe „bucăți”; se impune, însă, o asamblare nu mecanică, nu unidisciplinară, ci după toate regulile sintezelor științifice, cu ajutorul aferentelor conexiuni, într-o viziune sistemică de esență istorică. Nu îmi propun un asemenea obiectiv ambițios care depășește puterile mele. Demersul de față este mult mai modest. Notez doar câteva „impresii” și rețin unele elemente care privesc organizarea, atmosfera și consecințele.

Acestea fiind spuse, să reamintesc ceea ce s-a întâmplat, mai întâi, la 20 noiembrie 1989, ziua deschiderii Congresului.

În Sala Palatului s-au reunit 3.326 de delegați, 927 de invitați, 250 de diplomați și gazetari, în total, 4.500 de „spectatori”. Alte peste 1.500 de persoane se aflau în „zonă” cu misiuni de securitate, ordine, precum și cu o multitudine de treburi tehnico-administrative.

Transmisia directă de radio și televiziune a demarat la ora 9,00. După consumarea momentelor procedurale, Nicolae Ceaușescu a prezentat timp de șase ore (cu o pauză), Raportul la care se tot face trimitere de peste 35 de ani, întru totul motivat (după opinia mea). Am văzut, din prezentarea ședinței CPEx din 13 noiembrie, aria de cuprindere a textului prin care N.C. a vrut să spună TOTUL despre TOATE și, până la urmă, a ieșit un talmeș-balmeș.

Am stat în cumpănă, relativ mult timp: în privința alegerii unei „formule” fezabile pentru prezentarea Raportului lui N.C. în Telejurnal. Să optez pentru un rezumat? Să selectez anumite teme cu vocea „oratorului”? Să identific doar eventualele elemente noi? Punându-mi asemenea întrebări n-aș vrea să se înțeleagă că eram „factorul decident”. Potrivit cutumelor, propuneam soluții conducerii RTV, care, la rândul ei, se consulta cu membrii CC al PCR abilitați să se ocupe cu propaganda.

Întrucât sunt foarte puțini concetățeni care își amintesc, măcar în linii generale, ceea ce a afirmat atunci Nicolae Ceaușescu, cred că este potrivit să pun – din nou – accentul pe uriașa discrepanță dintre realități (implicit, așteptările cvasitotalității populației țării) și ceea ce a considerat Tovarășul că trebuie să comunice poporului român și lumii întregi.

Așadar, înainte de a fi fost citit de N.C., am intrat în posesia textului. L-am primit de la Constantin Mitea în vederea alegerii, din vreme, a fragmentelor sincron (cu vocea lui N.C.) și a redactării frazelor de legătură dintre respectivele fragmente. Erau fix 140 de pagini în format A4, dactilografiate cu celebra „literă mare”. Ca de obicei, m-am oprit la „calupurile” de natură a-i enerva cel mai mult pe telespectatori, în special cele referitoare la pretinsele progrese „epocale” în materie de nivel de trai, de calitate a vieții.

Pentru serialul de față, m-am decis să operez cu alte criterii de selectare a citatelor și a comentariilor aferente. Prin urmare, ce anume se cuvenea să rețin în afară de obositoarele repetări, de puținătatea cuvintelor folosite, de agramatisme și altele de același fel, pentru împrospătarea memoriei, pentru restabilirea adevărului? În primul rând, sunt de remarcat mulțumirea de sine, triumfalismul, în vădită opoziție cu starea de spirit dominantă a cetățenilor României. Iată prima frază (citatele se găsesc în broșura apărută în Editura Politică chiar în zilele Congresului):

„Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român reprezintă un eveniment epocal în istoria milenară și, în mod deosebit în istoria modernă a României, în activitatea mișcării muncitorești-revoluționare și a partidului nostru, în întreaga dezvoltare economico-socială și ridicarea patriei noastre pe noi culmi de progres si civilizație, în făurirea cu succes a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea fermă spre visul de aur al omenirii – spre comunism! (Aplauze puternice și urale prelungite; se scandează: «Ceaușescu – P.C.R.!», «Ceaușescu – eroism, România – comunism!»).”

Până la mijlocul Raportului am numărat de cât ori a folosit cuvintele și sintagmele din această frază. Am ajuns la 183… și m-am lăsat păgubaș. Atât de mare a fost plictiseala încât am renunțat să mai „contabilizez” componentele uneia dintre caracteristicile esențiale ale discursurilor lui N.C., și anume o combinație inconfundabilă a repetitivității cu sâcâitoarea redundanță a așa-zisului „mesaj ideatic”.

 „CAUZE” PIERDUTE. Cu aceste observații, trec la relevarea altei caracteristici a Raportului, respectiv obsesia celui care se considera  cel mai de seamă apărător al „cauzei socialismului și comunismului pe întreaga planetă” și de a „comunica” acest „adevăr absolut”. Aproape că n-a existat capitol din Raport, indiferent de tema tratată, la care N.C. să nu facă referiri la necesitatea „apărării, cu orice preț, a cuceririlor socialiste”, nu numai ale poporului român, ci ale tuturor popoarelor „frățești”. Astfel, a spus, între altele:

„Au trecut 72 de ani de la victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, de la făurirea primului stat al muncitorilor și țăranilor și trecerea la construirea socialismului în Uniunea Sovietică. După cel de-al doilea război mondial, cu 45 de ani în urmă, alte popoare, între care și poporul român, răsturnând clasele exploatatoare, au trecut la făurirea societății socialiste.

Pe calea socialismului au trecut, apoi, marele popor chinez, poporul coreean și alte popoare și este bine cunoscut că noi și noi popoare din țările în curs de dezvoltare se pronunță ferm pentru a trece, treptat, la organizarea dezvoltării lor pe calea socialistă.

Țările socialiste reprezintă astăzi o puternică forța economico-socială. Marile realizări în dezvoltarea economico-socială au făcut ca ele să reprezinte astăzi peste 35 la sută din întreaga producție industrială a omenirii.

Toate acestea demonstrează cu putere marea forță a socialismului, capacitatea creatoare a popoarelor de a-și făuri o viață nouă, liberă, fără asupritori, în care popoarele să fie cu adevărat libere și independente, să-și asigure o viață demnă,  de bunăstare și fericire!

Putem și trebuie să afirmăm, cu toată tăria, faptul că socialismul și-a demonstrat forța și capacitatea sa creatoare, că el reprezintă viitorul întregii omeniri și trebuie să facem totul pentru asigurarea unei lumi fără exploatatori, fără asupritori, în care popoarele să trăiască în deplină libertate și independență, să-și asigure bunăstarea și fericirea! (Urale și aplauze prelungite; se scandează îndelung „Ceaușescu – eroism, România – comunism!”)”.

Următoarele 10 capitole ale Raportului au conținut obișnuitele evaluări de ordin istoric (de fapt, am asistat, din nou, la rescrierea trecutului din perspectiva „oratorului”) bilanțul „glorios” al perioadei care trecuse de la Congresul al IX-lea al PCR, precum și obiectivele propuse până în anul… 2000.