1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Cum înveți să te întinzi cât te ține plapuma

6 – 12 mai

EXPERIENȚE ȘI EXIGENȚE. Preocupările reamintite în episodul anterior confirmau ridicarea la un nivel superior a unei evoluții istorice foarte interesante. Industria de armament autohtonă își avea originile într-o decizie, din 1861, a lui Alexandru Ioan Cuza. Apoi, Regele Carol I a susținut crearea și dezvoltarea, în ritmuri alerte, a „Arsenalului Armatei”. Autorul acestui serial – sancționat cu excluderea din PCR și trimis la „munca de jos” – a lucrat în anii 1958-1959 la întreprinderea „9 Mai” din București, specializată, între timp, în domeniul echipamentelor pentru construcții, în una dintre halele care aparținuseră de „Arsenalul Armatei” (unitatea industrială – situată în Cartierul Militari în fața Fabricii de Confecții (fosta APACA) – a fost demolată în perioada postdecembristă, în locul ei apărând un maidan, zonă ideală de „întâlnire” a câinilor așa-zis comunitari). Nu era niciun secret pentru cei care lucram la „9 Mai” că multe produse se puteau converti ușor în armament, potrivit unui banc care circula în acea vreme: la fabrica de mașini de spălat de la Cugir, cei care furau piese reușeau să le asambleze acasă numai și numai sub formă de… mitraliere.

În perioada interbelică, mai ales în întreprinderile lui N. Malaxa și M. Auschnitt, se fabrica mult armament – în parte – la standardele mondiale din acei ani. După 1945, conform Convenției de Armistițiu și, apoi, după 1947, potrivit Tratatului de Pace, s-au demontat multe capacități de producere a armamentului care au luat calea URSS. Abia în anii ʼ60 a început procesul renașterii unei industrii naționale de armament (i se spunea de „apărare”), în mare măsură în cooperare (așa cum am mai precizat) cu statele membre ale Tratatului de la Varșovia și ale CAER, dar – treptat – „pe cont propriu”, fie în secret, inclusiv cu implicarea țărilor „frățești”, fie „pe față”, dat fiind faptul că a fost imposibil să se păstreze „confidențialitatea” în condițiile în care sute de mii de oameni lucrau în sectorul respectiv. Remarca este valabilă în cazul tuturor entităților care produceau pentru Armată – de la construcțiile de mașini până la industriile textilă și alimentară. Și nu numai pentru Armata Română. Bunăoară, unei străzi din Drobeta Turnu-Severin i se spunea „Strada NATO” deoarece acolo funcționa o fabrică de mezeluri care efectua un export masiv pentru trupele SUA cantonate în RFG. În plus, existau planuri de cooperare industrială cu URSS și alte țări din Tratatul de la Varșovia pentru construcția, în comun, a unor tancuri și a altor „arme” produse „în masă”. N.C. considera că această situație nu mai putea persista mult timp, așa că, încă din 1974, a inițiat construirea unui tanc integral românesc. Vreme de 15 ani, s-a recurs la tot felul de experimentări, s-au construit prototipuri, mereu abandonate, astfel încât „seria zero” a fost întrucâtva finalizată, fiind posibil să „defileze” (cu mari emoții) la 23 august 1984. Pe parcurs, s-au înregistrat multe dificultăți, unele provocate de interzicerea anumitor importuri, personal de N.C. A rămas nerezolvată, între altele, „problema curelelor de transmisie” care nu rezistau la solicitările tancului denumit TR800, menit să demonstreze capacitatea industriei românești de a fabrica echipamente militare de înaltă calitate.

CÂND IESE FUM FĂRĂ FOC. După aceste scurte rememorări, care au privit industria de apărare, în ansamblu, se impune o revenire la șocul internațional deosebit de puternic provocat de lansarea informației referitoare la posibilitățile României de a fabrica… bombe atomice. Avem de-a face cu o istorie relativ îndelungată, începutul constituindu-l (după unele surse din presa externă) un acord secret între N. Ceaușescu și președintele pakistanez Ali Bhutto în privința fabricării, în comun, de arme nucleare. În memoriile sale, Ștefan Andrei neagă, însă, că s-ar fi întâmplat așa ceva.

O altă ofertă în materie ar fi venit, ceva mai târziu, din partea liderului libian Muammar al-Gaddafi. La baza informației se afla faptul că între Libia și Pakistan se încheiase o înțelegere de colaborare nucleară.

Când George Bush senior, în calitate de vicepreședinte al SUA, a fost, în septembrie 1983, la București, i-a spus lui Ștefan Andrei (potrivit mărturiei fostului ministrul român de Externe) că „îl crede pe Nicolae Ceaușescu când declară că nu dorește să producă arme nucleare. Dar faptul că aveți relații cu astfel de oameni precum liderii Libiei, Irakului și Iranului ne obligă să ne gândim la pericolul de a transmite și lor aceste secrete pe care le dețineți”. Ștefan Andrei a precizat că l-a informat pe N.C. în legătură cu cele spuse de George Bush, iar liderul suprem român îl însărcinase să comunice înaltului demnitar american că „România nu va face așa ceva și că România respinsese ofertele altor state – de pildă Pakistan – și că nu va transmite nimănui secrete legate de armele nucleare”.

La mai puțin de un an după convorbirea cu George Bush, la 9 iulie 1984, Nicolae Ceaușescu a acordat un interviu pentru Hearst Newspapers și BBC în care a afirmat că „România dispune de capacitățile necesare pentru a fabrica un dispozitiv nuclear”. Bineînțeles, această declarație n-a rămas neobservată și necomentată în presa internațională. După opinia lui Lary Watts, consemnată în cartea „Cei dintâi vor fi cei din urmă”, explicația valabilă pentru „informația” dată publicității de N.C. ar fi următoarea:

„Se dorea sublinierea faptului că țara avea un nivel tehnologic ridicat într-o perioadă în care fizica nucleară și ingineria aerospațială erau jaloane simbolice ale dezvoltării științifice. Aceste informații nu reflectau nici existența unui program real pentru dezvoltarea de armamente, nici intenția de a iniția unul…”.

Toată gâlceava a fost amplificată de faptul că, în decembrie 1985, se reușise, în România, să se obțină 100 de miligrame de plutoniu care ar fi putut constitui dovada că existau capacitățile anunțate de N. Ceaușescu. Cantitatea respectivă reprezenta foarte puțin, nici măcar a 80-a parte din necesarul pentru producerea unei arme nucleare. Informația mi-a fost dată tot de acad. Marius Peculea, decedat în aprilie 2020.

Ceea ce mai provoca suspiciuni viza deficitul de transparență în raport cu acordurile internaționale în domeniu. La datele menționate, pe tema cu pricina, se desfășura (tot potrivit lui Larry Watts) o vastă operațiune sovietică de denigrare a României și, astfel, orice prilej era folosit de Moscova în scopul amintit. Gestionarea situației nu a fost făcută, probabil, într-un mod profesionist, ceea ce a permis să persiste incertitudini și manipulări.

Era de mirare că, după o lungă tăcere, în intervalul care face obiectul episodului de față (aprilie-mai 1989), Nicolae Ceaușescu s-a „trezit” să repete că România are posibilitatea, prin capacitățile ei tehnico-științifice, să fabrice arme nucleare. O parte din explicații a fost reamintită în paginile anterioare, mai ales dintr-o perspectivă istorică. Ce afirmă, însă, cercetători din străinătate? De pildă, tot Lary Watts a citat un analist american cu o bună reputație care, pornind de la declarațiile lui N.C., aprecia, în iulie 1989, că „nimeni nu crede în mod serios că România are motivația politică, militară sau economică de a intra în clubul statelor care dețin arme nucleare”. În pofida unor asemenea opinii – care deveniseră dominante în presa occidentală –, fostul general de Securitate, transfugul Ion Mihai Pacepa, încerca să-i convingă (pe cei, tot mai puțini, dispuși să-l asculte) că exista un plan de fabricare, în România, a armelor nucleare.

În ceea ce privește politica în acest domeniu a devenit cât se poate de clar că N.C. intenționa să dezvolte capacitățile necesare în vederea construirii, cu succes, a centralei de la Cernavodă. Încă din vara anului 1975, cu prilejul unei vizite în RFG, la Augsburg (făceam parte din echipa Televiziunii Române, invitată de Cancelaria Federală să realizeze reportaje privind colaborarea economică româno-vest-germană), am avut aprobarea oficială a producătorului pentru filmarea unor uriașe piese și subansamble destinate Centralei de la Cernavodă. A existat și o semnificativă colaborare în domeniu nu numai cu firme canadiene, ci și cu specialiști din SUA. În acest sens trebuie amintit că, în conformitate cu Programul american „Atomii pentru Pace”, SUA au oferit României reactorul TRIGA al companiei „General Atomics”, reactor pus în funcțiune în 1980. Or, nimeni nu era atât de naiv încât să-și imagineze că furnizorii complexului agregat nu știau la ce se utiliza și ce rezultate se obținuseră cu ajutorul lui. Se instituise un control riguros chiar dacă – așa cum remarcam – nu se desfășura transparent întregul proces de „monitorizare”. Timpul va clarifica, desigur, multe dintre cele care se află, în prezent (2024), în zona „misterelor”, dar pentru creionarea situației economice a României în anul 1989, momentele descrise fac parte dintr-un „tot” indivizibil.