1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Cum pot fi trase gloanțe în propriile picioare

ADEVĂRURI CIUNTITE, PREMISE FALSE. În ziua de duminică, 17 decembrie 1989; eram, ca de obicei, la serviciu. În jurul orei 11, am fost chemat de directorul general al RTV, Constantin Petre, care mi-a vorbit pe un ton decis, dar cu o figură total nedumerită (așa se vorbea în unele birouri: cuvintele spuneau una, iar expresia feței celui care le rostea, alta; nimeni nu era sigur unde se amplasaseră microfoanele „cooperativei ochiul și timpanul”). Directorul general mi-a comunicat că, în emisiunea „Telex” de la ora 13, trebuie difuzat un comentariu care „să sublinieze necesitatea de a se respecta necondiționat hotărârile judecătorești definitive”. Călcând regula nescrisă de a nu oferi „material de studiu” celor care ascultau – cu ajutorul tehnicii specifice – discuțiile din birourile importante, l-am întrebat: „de ce să se difuzeze un asemenea comentariu și de ce taman într-o emisiune strict informativă cu o durată de numai cinci minute (care cuprindea, de regulă, știri externe)?”. Mi-a spus că nu știe și că a adresat aceleași întrebări lui „nea Mitică”, adică lui Constantin Mitea, consilier al lui N.C. încă din perioada în care viitorul lider suprem era doar „simplu” membru al Biroului Politic al CC al PMR.

Întrucât nu aveam nici măcar un pretext pentru a trata o astfel de temă atât de ciudată, l-am rugat pe C. Petre să-l sune, din nou, pe Mitea pentru a-i cere lămuriri. I-a răspuns doar: „Nu știu mai multe; e ceva cu Timișoara; eu nu fac altceva decât să vă spun indicațiile. Descurcați-vă, că sunteți băieți deștepți”.

Nu aveam prea mult timp la dispoziție. În câteva minute, am dictat un text care începea astfel: „În toată țara se desfășoară ample dezbateri privind modul de aplicare a hotărârilor Congresului al XIV-lea al partidului. Printre temele de mare interes se află cele care vizează necesitatea ca toți concetățenii să respecte necondiționat legile RSR” (nu găseam alt „pretext informativ” pentru a justifica abordarea unui astfel de „subiect” într-un biet „buletin de știri”). În continuare, citam un paragraf din Raportul lui N.C. la Congres în legătură cu „perfecționarea activității din domeniul justiției”. Am încheiat cu câteva fraze prin care „concretizam” aceste indicații cu ideile referitoare la „obligativitatea respectării hotărârilor judecătorești definitive”. Șeful meu a vizat textul, difuzat ca atare. A doua zi mare mi-a fost mirarea să-l citesc în presa cotidiană, completat cu precizările de ordin juridic oferite, desigur, de specialiști.

Despre ceea ce s-a întâmplat, mai departe, am scris, pe larg, în cărțile melerecurgând și la documente de necontestat. Trebuie să precizez că și alți autori au creionat convingător evoluția evenimentelor din Timișoara, cel puțin până în dimineața zilei de 22 decembrie 1989. Prin urmare, n-are rost să repet nici măcar în rezumat despre ceea ce se cunoaște suficient de concludent. Ceea ce consider, însă, obligatoriu, este un demers cât se poate de scurt prin care să redau o anumită cronologie a câtorva acumulări care au determinat deznodământul, la rândul lui, bine cunoscut.

Așadar, între orele 3,00 și 5,00 din dimineața zilei de 17 decembrie 1989, din ordinul expres al lui Nicolae Ceaușescu, s-a emis decizia judecătorească și s-a efectuat evacuarea pastorului Tökes Lászlo. La ora 6,30 a sosit la Timișoara grupul de ofițeri superiori din DSS, trimis de generalul Vlad, iar la ora 6,45, N.C. a ordonat ministrului Milea să organizeze o defilare militară, ca mijloc de descurajare a unor noi eventuale acțiuni de protest.

În jurul orei 8,00, Nicolae Ceaușescu a sosit la sediul CC al PCR unde a convocat Biroul Permanent. Apoi, a vorbit de mai multe ori, la telefon, cu Radu Bălan. În fața membrilor conducerii „superioare” a apreciat că aplicarea măsurilor stabilite de el va duce la stingerea grabnică a tulburărilor, după care a plecat să viziteze șantierele din Centrul Civic.

La Timișoara, defilarea militară desfășurată între orele 10,00 și 12,00 s-a soldat cu incidente grave. La ora 12,00, ministrul Apărării a fost sunat de Nicolae Ceaușescu. L-a criticat aspru, ordonându-i, apoi, să scoată tancurile pentru a intimida mulțimea. Peste o o oră, a reînceput, însă, atacul demonstranților împotriva sediului Județenei de partid. Protestatarii au fost întâmpinați cu jeturi de apă. Mai multe persoane au reușit, totuși, să pătrundă în sediu și s-au dedat la acte de vandalism. Radu Bălan a încercat să înfiripe un dialog cu manifestanții, dar nu s-a ajuns la niciun rezultat.

Imediat ce a aflat că sediul de partid fusese devastat, N.C. a decretat verbal „starea de necesitate în municipiul Timișoara și județul Timiș”. La ora 13,30, ministrul Milea a emis ordinul de intervenție a Armatei, „inclusiv cu arme de foc”. Imediat, Tovarășul a decis ca de urgență să plece la Timișoara un grup de generali din MApN, condus de Ion Coman, secretar al CC al PCR, general de armată, fost ministru al Apărării. Simultan, s-a emis ordinul de alarmă parțială de luptă „Radu cel Frumos”. După sosirea la Timișoara (la ora 18,38) a grupului condus de Ion Coman, la ora 17,00, s-a deschis focul și s-au înregistrat primele victime în rândurile populației.

LA TVR, ÎN VÂLTOAREA UNOR VREMURI FĂRĂ PRECEDENT. În seara aceleiași zile, 17 decembrie 1989, Constantin Petre m-a chemat în biroul lui pentru a-mi spune, pe scurt, ce s-a întâmplat la teleconferința ținută de N.C. la care participase în cursul după-amiezii. În esență, mi-a comunicat că „s-a dat ordin să se tragă”, și că s-a declarat „starea de necesitate” în Timișoara. Era, cum se zice, fiert. Ne-am despărțit într-o atmosferă sumbră.

Stenogramele teleconferinței și ședinței CPEx au fost găsite la 22 decembrie 1989 în cabinetul lui Silviu Curticeanu din sediul CC al PCR. Le-a adus la Televiziune Ion Antonescu, unul dintre revoluționarii care au participat la „asaltul” asupra clădirii simbol al Puterii. L-am reîntâlnit, după ani buni, în Piața Amzei. Mi-a amintit, cu o undă de reproș, că stenogramele nu fuseseră difuzate pe post. N-a fost decizia mea. Eram în emisie, în direct; prin urmare, nu puteam să părăsesc Studioul 4. L-am rugat, atunci, pe colegul Florin Mitu să se ducă în Redacție și să se consulte cu cei prezenți acolo în legătură cu cea mai potrivită formulă publicistică pentru prezentarea unor texte care, de fapt, reproduceau niște dialoguri și, din acest motiv, se impuneau precizări gazetărești de genul notelor de subsol. Textele n-au mai revenit în Studioul 4, nici în forma primară, nici în cea sugerată de mine.

Întrucât sunt bine cunoscute ambele stenograme, nu le voi reda nici măcar în rezumat în acest episod. De asemenea, se cunoaște incidentul care a fost reconstituit, mai târziu din amintirile stenografelor, când Nicolae Ceaușescu și-a dat, chipurile, demisia din funcția de secretar general al PCR, iar cei mai mulți membri ai CPEx l-au implorat să „nu-i părăsească”. După „spectacol”, N.C. a revenit la „post” și a continuat să emită ordine care au dus la situațiile tragice, la rândul lor, cunoscute.

Adaug, aici, o mărturisire legată nu numai de exercitarea îndatoririlor mele profesionale, ci și de ceea ce gândeau și simțeau foarte mulți concetățeni în acea zi încărcată de durere, dar și de speranță: consideram că aveam de-a face cu „începutul sfârșitului”.

Seara (de fapt, noaptea), acasă, am ascultat „Europa liberă”, „BBC” și „Vocea Americii” pentru a afla – pe această cale – mai multe despre evenimentele de la Timișoara. Era de neimaginat pentru mine să nu „răsufle” ceva în exterior. Secția de Istorie Orală a Radiodifuziunii române – secție creată la inițiativa prietenului, colegului și șefului meu (în anumite perioade) Eugen Preda – a avut ideea, prin 1990-1991, de a solicita mai multor posturi de radio din străinătate „materiale din arhiva lor” pentru perioada de care mă ocup aici. Astfel, a devenit posibil să se obțină textul integral al unei informații despre evenimentele din Timișoara. Redau ceea ce a apărut în foarte valoroasa lucrare „Este un început în tot sfârșitul”, editată de amintita secție a Radioului public.

17 decembrie. BBC: Corespondență telefonică de la Budapesta – Gyula Keszthelyi. „Turiștii reîntorși astăzi din România semnalează unele tulburări în orașul Timișoara. După cum am informat într-una din emisiunile noastre precedente (prin urmare, nu era vorba despre o primă informație referitoare la ceea ce se întâmpla în orașul de pe Bega – T.B.), în jurul parohiei reformate din Timișoara, vineri, s-a format un lanț viu compus din mai multe sute de persoane venite la fața locului pentru protejarea pastorului László Tökes, de mult timp persecutat de organele Securității și care a fost obligat prin sentință judecătorească (așa vin lucrurile „de se legau” cu stupidul comentariu care mi s-a cerut la 17 decembrie pentru difuzare, la ora 13 – T.B.) să părăsească parohia.

Sâmbătă, mulțimea a crescut la câteva mii de persoane și printre cei care și-au manifestat solidaritatea lor cu pastorul Tökes, pe lângă credincioșii reformați, se aflau foarte mulți români, germani, sârbi ” un gest de solidaritate a cetățenilor României, fără precedent. Din relatarea turiștilor reîntorși la Budapesta, am aflat că autoritățile au folosit tunuri cu apă pentru împrăștierea demonstranților”.

Mai mult nu se știa atunci.